Cel care striga in pustie

Nebuloasa a scris despre dragoste. Si pentru ca nu sunt de acord cu ea, scriu si eu, in stilul meu, despre acelasi lucru. Eu il vad putin diferit.

Dragostea adevărată este ca o floare de colţ! Nu toţi o găsesc, asta pentru că nu toţi pleacă în căutarea ei. Mulţi o gasesc din greseala şi nici nu îşi dau seama peste ce au dat şi o strivesc imediat crezând că au scăpat lumea de o buruiana nefolositoare. Însă mai există şi o mână de oameni care mai pleacă încă în căutarea ei cum odioara Ghilgames pleca în căutarea nemuririi, o găsesc şi o preţuiesc la adevărata ei valoare: o comoară inestimabilă ascunsă în misterul de nedescifrat al unei petale imaculate

După cum bine știți astăzi la Shanghai a fost lansat brandul de țară al României. După lipsurile de anul trecut cu sloganul ”Land of Choice”, echipa condusă de Elena dă din nou lovitura cu un slogan nereușit și cu un logo mai mult copiat. Sloganul este ”Explore the Carpathian Gardens”.

Din punctul meu de vedere impactul sloganului este extrem de redus. Eu aș propune, mai de grabă, Romania – a trave to the unpredictable.

Voi ce propuneri alternative aveți? Postați-le sub formă de comentariu.

P.S. În același registru, piticu.ro propune un concurs de logouri alternative.

Mă întrebam nu demult dacă branding-ul de țară poate face minuni, iar astăzi am primit confirmarea că nu poate, cel puțin la noi în mirifica Românie condusă de niște incompetenți cum rar se pot întâlni pe glob în așa funcții înalte. Dintre toți iese în evidență Elena Udrea, cea care a dat-o în bară odată cu ”land of choice” și care a recidivat acum cu ”Explore the Carpathian Gardens” într-un stil mare. Să dezvoltăm puțin această afirmație.

1. Fiasco de PR

Lansarea brand-ului de țară a avut loc astăzi la pavilionul României de la Shaghai și a fost un fiasco din două puncte de vedere: cel al relațiilor publice și diplomatic. Nu a fost bine lansat brandul de țară, că cei de la Hotnews au și publicat o anchetă extrem de interesantă, conform căreia MDRT-ul condus de Elena Udrea nu a înregistrat niciun domeniu de internet intitulat ”explorethecarpathiangardens” sau măcar ”thecarpathiangardens”. Au făcut-o, în schimb, o societate comercială și o persoană fizică. Astfel, conform anchetei Hotnews, CROSSBYTE SOLUTIONS SRL a înregistrat domeniul ”carpathiangarden” atât pe .ro, cât și pe .com. Pe 21 iulie a.c. o persoană fizică a înregistrat și domeniul ”explorethecarpathiangarden.ro”. Cum este posibil ca specialiștii în online branding și PR care au lucrat cu Elena Udrea să nu fi înregistrat un astfel de domeniu? Este o întrebare la care oricât m-aș gândi nu aș reuși să-i găsesc un răspuns logic.

Problema se amplifică la două nivele diferite: incompetența echipei doamnei Udrea și scurgerea de informații. La nivel teoretic sloganul în cauză nu ar fi trebuit desconspirat până astăzi și este clar că unul dintre membrii echipei care au lucrat cu blonda de la drept a vorbit prea mult la o bere. Este inadmisibil ca într-o instituție guvernamentală să se întâmple așa ceva.

Dincolo de toate demersuri ca cel al persoanei fizice care a înregistrat domeniul nu sunt noi în lumea internetului. La începuturile timide ale internetului tot o persoană fizică din Marea Britanie a înregistrat domenii conținând numele marilor orașe după formula numeora.co.uk. Atunci când primăriile acelor orașe s-au trezit că vor să-și facă pagini de internet au observat că domeniile le erau luate. Neavând încotro, au plătit sume mari de bani acelei persoane pentru a intra în posesia domeniului. Bun, asta era la începuturi. Acum lucrurile stau cu totul altfe și atunci când o instituție vrea să lanseze un proiect, unul dintre primele lucruri pe care le face este înregistrarea unui domeniu conținând numele proiectului pe care îl elaborează. MDRT-ul de ce nu a făcut asta? Doar lucra numai cu specialiști. Se pare, însă, că și acești specialiști au fost la fel de profesioniști ca și doamna Udrea.

Fiasco diplomatic

Dacă acest fiasco de PR ce a caracterizat lansarea brandului nu ar fi fost urmat de alte lipsuri mult mai serioase, de natură diplomatică de exemplu, totul ar fi fost mai acceptabil. Dar președintele Traian Băsescu a ales acest prilej pentru a arăta românilor cât este el de economicos, renunțând să participe astăzi la lansarea brandului oficial, deși își anunțase prezența cu surle și trâmbițe în luna mai. ”S-a spus atunci ca urma sa aiba o intalnire la Beijing cu presedintele chinez, Hu Jintao, dupa care urma sa mearga la Shanghai si sa participe la forumul de afaceri romano-chinez, organizat – se spunea atunci-  sub patronajul Presedintiei. Acesta va avea loc vineri, oraganizat de Ministerul Economiei”, aflăm de pe Hotnews.ro. Astfel, președintele Băsescu a ales să-i lase cu ochii în soare pe președintele Chinei (că doar China este un stat ”neimportant”) și pe oamenii de afaceri din acea zonă. Ministrul Afacerilor Externe ne aruncă, însă, praf în ochi vorbind despre o vizită la nivel înalt în China spre sfârșitul expoziției de la Shanghai.

Astfel, lansarea brand-ului de țară a aruncat România în mijlocul unei probleme diplomatice din cauză că Băsescu s-a trezit acum să economisească. Poate era mai înțelept dacă îi venea economisitul atunci când s-au hotărât următoarele cheltuieli bugetare:majorarea bugetului serviciilor secrete, achiziționarea unor avioane de la fier vechi, construirea unui nou sediu SPP sau extinderea sediului Guvernului, chiar dacă (culmea!) aparatul administrativ ar trebui să se micșoreze.

N.B. Piticu.ro ne demonstrează și faptul că logo-ul este din nou copiat și modificat ușor, deci nu a fost rezultatul unui efort intelectual al minunatei echipe de specialiști pe care i-a întocmit doamna Udrea pe bani grei!

După ce am vizitat Munții Retezat și Băile Herculane, ne continuăm periplul nostru #prinRomania pe urma locurilor minunate nedescoperite incă de cea mai mare parte dintre români.

De data aceasta vom vizita un loc minunat din Banatul de Munte, o adevărată răscruce aflată pe drumul dintre Dunăre și Munții Semenic și neatinsă prea mult de turiști. Ravensca este un sat situat pe coama unui munte departe de tumultul lumii, un loc unde liniștea și tihna sunt principalele caracteristici. Banatul este cunoscut, ăe bună dreptate, datorită multiculturalității, iar acest lucru se poate verifica printr-o vizită la Ravensca, un sat de cehi în care trăiau doar două familii de români atunci când l-am vizitat.

La Ravensca se poate ajunge fie dinspre Dunăre, pornind din localitatea Berzasca, fie dinspre Bozovici – Dălboșeț după un urcuș anevoios ce șerpuiește printr-o pădure încă bogată ce fură privirea cu ipostazele ei sălbatice. Atunci când am vizitat Ravensca (acum vreo 5 ani) drumurile de acces nu erau asfaltate și, din câte știu, nu sunt nici acum, dar poate că acesta este un lucru pozitiv în anumite aspecte, pentru că doar așa poate căpăta valențele unui drum inițiatic către un loc care după un drum asfaltat ar putea părea orășenilor drept fiind golit de conținut.

Acolo pe coama muntelui, la întretăierea mai multor drumuri și văi se află centrul satului format, evident, dintr-o biserică de culoarea zăpezii, mică dar extrem de îngrijită. Lângă biserică se află școala primară și aceasta mult mai îngrijită și mai curată decât multe școli de oraș. De acolo casele se răsfiră ca undele unui lac în jurul unei pietre aruncate accidental pe coama muntelui și pe văi în jos. Casele sunt îndeobște micuțe și viu colorate, cu ogrăzi destul de încăpătoare și bine îngrijite, ceea ce vorbește de la sine despre hărnicia locuitorilor.

Ceva mai departe de centrul satului există un loc desprins din basme străvechi. De acolo, de pe coama unui munte poți vedea la stânga un munte și mai înalt (Munții Semenic) care toamna sunt deja înzăpeziți, iar în partea dreaptă, privind în jos pe o vale tot mai largă, se poate vedea Dunărea care se ostenește să treacă prin munți, formând un loc minunat în România: Clisura Dunării. Ravensca este un adevărat loc de mas la o răscruce de drumuri de unde nu ai mai vrea să pleci, în primul rând pentru că este greu de decis dacă să pornești pe munte sau spre Dunăre. În aceste condiții, mai bine rămâi în continuare la Ravensca. Ai de ce!

Oamenii de acolo sunt extrem de ospitalieri. Am ajuns acolo când cu un prieten făceam cicloturism prin Munții Banatului. Am pornit din Bozovici dimineața și am ajuns în jurul prânzului la Ravensca. Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Când am ajuns satul părea pustiu. Ne-am pus să ne odihnim la umbra unui nuc de lângă biserică. Tocmai avea loc o slujbă, pentru că era duminică. Fiind îmbrăcați cu costumația clasică pentru practicarea ciclismului am decis să nu intrăm. Nu după mult timp slujba s-a terminat și oamenii au ieșit. Cred că tot satul fusese la biserică, de aceea era așa de pustiu cu doar câteva clipe înainte.

Foarte multă lume a venit să ne salute, să ne întrebe ce vânt ne adusese pe acolo. Erau toți cehi, dar ni s-au adresat în limba română! Păreau foarte preocupați de efortul pe care îl depusesem. Mai muți ne-au invitat la masă în casele lor. Am fost luați prin surprindere de această ospitalitate rar întâlnită. Ne fâstâceam. Am încercat să refuzăm, dar nu se putea nici în ruptul capului. În final, am ajuns să luăm prânzul în casa unei familii din Ravensca. Nici mai știu cum s-a ajuns să mergem tocmai la acea familie la câți s-au oferit. Nu mai știu exact ce am mâncat, îmi amintesc doar o ciorbă de cartofi extraordinară, care l-ar face, probabil, invidios chiar și pe Adi Hădean. Am mâncat foarte bine. Noroc câ în acea zi mai trebuia să ajungem doar până la Berzasca, prin urmare aveam doar de coborât cu bicicletele.

Când am plecat foarte mulți oameni au venit la ieșirea din sat pentru a ne saluta. Ne-am despărțit promițând că voi reveni. Spre rușinea mea până astăzi nu am reușit să-mi țin promisiunea. Sper să nu se fi supărat pe mine minunații locuitori din Ravensca.

P.S. Îmi cer scuze pentru poze! Atunci când am fost la Ravensca nu aveam aparat digital. Pozele respective sunt dosite undeva dar momentan nu am avut acces la ele. Aceste poze le-am primit de la o prietenă care a fost de curând la Ravensca. Din cauza vremii, insa, pozele acestea nu spun totul despre frumusețea acelui loc.

În Italia se tot discută de câteva luni despre un vast proiect de lege care ar limita libertatea presei, dar acum nu vreau să vorbesc despre acest proiect în sine. Proiectul se află în dezbatere iar unul dintre punctele atinse sunt și bloggerii, considerându-se că ei trebuie să fie tratați la fel ca presa din punct de vedere legal, pentru că, altminteri, presa fiind limitată pe site-urile oficiale și în print jurnaliștii vor folosi blogurile pentru a publica conținutul pe care nu l-ar putea publica în ”presa convențională”.

Acesta este contextul. Ce fac bloggerii italieni? Se adună și ies în stradă pentru a demonstra împotriva acestor prevederi chiar în Piața Montecitorio, acolo unde își are sediul parlamentul. Acest lucru mi se pare lăudabil și nu cred că în România ar fi posibil, nu neapărat din cauza bloggerilor români, ci din pricina faptului că în Italia există o cultură  a protestului civilizat (chiar dacă mai există și escaladări).

Și totuși coeziunea bloggerilor este un alt aspect extrem de important pe care-l ridică această știre. Nu sunt un cunoscător al blogosferei italienești, dar faptul că bloggerii sunt în stare să pună în mișcare un protest global mi se pare extrem interesant. Poate mulți nu vor fi de acord cu mine, dar la noi blogosfera este împărțită în fracțiuni mai mari sau mai mici, iar aceste fracțiuni foarte rar se susțin între ele. Când o anumită parte a blogosferei își asumă responsabilitatea de a face ceva, apar cei care dau cu tifla, chiar dacă inițiativa este lăudabilă.

Poate că bloggerii ar trebui să se perceapă ca breaslă, deci ca un segment social de o oarecare importanță. Dincolo de diferitele sensibilități, bloggerii ar trebui să se respecte reciproc iar atunci când au făcut o critică să o facă în mod constructiv și nu prin imprecații. Blogosfera va dobândi un rol crucial în societatea românească doar atâta timp cât între bloggeri va exista coeziune și sentiment de apartenență, devenind astfel un tot unitar. Dincolo de teze și antiteze, trecerea la o sinteză ar fi un imens semn de ințelepciune!

Notă: Știrea inițială poate fi citită AICI.

Un Chinez ca tot românul se întreabă de unde izvorăște plăcerea neprețuită a înjurăturilor anonime pe blog. Această realitate este cunoscută, cu siguranță, de către toți bloggerii activi care au un număr mai mic sau mai mare de așa-numiți hateri. Aceștia își fac aproape la fiecare postare norma de înjurături anonime, de multe ori postând mai multe comentarii cu nick-uri fictive pentru da impresia că ceata ”înjurătorilor” este mai mare. Oare de ce fac oamenii acest lucru? Să încercăm un studiu antropologic schematic.

Internetul este un instrument de coagulare a societății internautice. La un prim nivel utilizatorii de internet se adună în jurul creatorilor de conținut care au păreri asemănătoare, rezultând discuții civilizate. Există, însă, și excepții notabile. Internetul este, fără doar și poate, un mediu concurențial și anumite comunități adunate în jurul unor idei comune se vor simți mereu atacate de notorietatea altora. Atunci se începe războiul. Un individ al grupului care se simte amenințat intră în mediile generatoare de conținut ale grupului concurent și începe să înjure sub anonimat pentru a nu-și desconspira apartenența. Pentru acești oameni scopul scuză mijloacele, iar ceea ce contează este doar rezultatul final  pe care ei, din păcate, îl intuiesc în mod eronat, pentru că înjurăturile anonime nu vor avea efectul scontat. Un efect mult mai amplu l-ar avea o critică argumentată.

Există, însă, și o altă categorie de internauți care nu aparțin niciunei comunități închegate ci vagabondează prin internet în căutarea unor bloggeri buni de înjurat, fără a avea măcar vreun scop. În acest caz problema de fond este înțelegerea greșită a conceptului de libertate și a relației acestuia cu conceptul de responsabilitate. Utilizatorul de internet are, practic, acces la orice și își poate spune părerea în orice circumstanță. Practic, internetul oferă o libertate imensă, pe care, însă, acești indivizi nu știu să o gestioneze. În aceeași situație s-a aflat și poporul român în 1990, când libertatea a dat năvală peste noi, iar noi nu știam ce să facem cu ea. În cazul nostru specific, utilizatorul nostru de internet înțelege libertatea ca posibilitate de a-și vărsa frustrările în mod public, dar și anonim în același timp. Internetul oferă utilizatorilor această posibilitate de manifestare în mod schizoid.

Astfel, cei care înjură anonim în online au o uriașă problemă de relaționare și de înețelegere a propriilor drepturi. Data fiind posibilitatea anonimatului, manifestările acestor persoane spun mult mai multe despre universul lor interior decât ar spune o discuție face to face. Poți cunoaște omul cu adevărat în momentul în care îi dai posibilitatea să se manifeste fără bariere și sub protecția anonimatului. Or, acest tip de oameni au serioase probleme psihologice care derivă dintr-o relaționare deficientă cu alteritatea. Ce cele mai multe ori aceste persoane se supraevaluează în mod conștient și refuză să-și asume responsabilități. Sunt, de regulă, persoane pasive cărora le lipsește cu desăvârșire spiritul de echipă și deschiderea dialogică. În viața reală sunt, cel mai probabil, destul de calme și discrete, ca un câine care din spatele gardului ai zice că rupe tot, dar atunci când cineva intră devine mielușel. În cazul nostru, gardul este monitorul!

Din aceste motive eu personal compătimesc sincer persoanele care se manifestă în acest mod la mine pe blog și îi îndemn pe toți bloggerii să facă la fel.

Ca în fiecare dimineață și azi am pierdut destul de mult timp în fața calculatorului citind presa, atât cea internațională, cât și cea autohtonă. Astăzi m-a frapat, în mod deosebit, o diferență de fond între titlurile din presa internațională și cele din presa noastră mioritică. Fie că vorbim de Bew York Times, The Telegrapgh, Corriere della Sera, Die Welt, Der Spiegel sau Le Monde, prima știre importantă era ce referitoare la scurgerea de informații privind războiul din Afghanistan. Mai exact se pare că încă din 2007 administrația americană este la curent cu faptul că serviciile secrete pakistaneze ar furniza ajutor trupelor de teroriști. Nu s-a șiut nimic despre această informație până ieri, dar astăzi toată presa internațională vorbește despre asta. Cu excepția ziarelor germane (care tratează tragicul eveniment de la Love Parade Duisburg) știrea menționată anterior se află în prim-plan.

În presa românească, în schimb, această știre este dosită în cotloane aproape invizibile și dacă te interesează această temă cu greu poți afla ceva amănunte din presa românească. Știu că în jurnalism unul dintre criteriile care stabilește importanța unei știri este legea proximității. Dar mă întreb, acest criteriu oare nu există în Franța, Germania sau Anglia? Mă îndoiesc că nu ar exista!

Cred că aici intervin niște considerații de fond. Probabil noi românii suntem preocupați mult prea mult cu ceea ce se întâmplă la noi și din acest motiv practic ne auto-izolăm din punct de vedere mediatic. Pentru un adevărat consumator de presă mă îndoiesc că toată tevatura cu bonurile fiscale ar fi mai importantă decât aceste noi informații ce ies la iveală dintr-un război controversat. Din punct de vedere mediatic presa românească nu pare a se simți parte integrantă dintr-un flux mediatic global. Prea românească nu dorește să se implice în dezbaterea jurnalistică internațională. Oare se teme? Care ar fi motivele pentru această teamă?

Mulții gazetari deplâng soarta presei scrise din România dar cu o astfel de atitudine autarhică vina trebuie căutată în interiorul presei însăși și nu la consumatorul de presă.

Aștept opinii!

Pentru că este duminică, este o zi numai bună de dedicat lecturii. Am ales de data aceasta o carte pe care am cumpărat-o recent: PR, publicitate și New-Media, coordonată de Delia Cristina Balaban, Ioana Iancu și Radu Meza. Am parcurs o bună parte din ea, dar nu doresc să fac o recenzie.

În capitolul doi se vorbește despre importanța brandului de țară și se afirmă că în era fluxurilor de informație accesibile practic oricui, online branding-ul este indispensabil. Toate bune. Dar mă întreb ”în secunda doi” (ca să citez din clasici în viață) dacă online brandingul poate face minuni? Și mă refer, evident, la țărișoara noastră numită România. Ce a făcut statul român în ultima vreme în această privință? Păi aproape nimic. Se tot vorbește despre proiectul eRomânia, dar conturul acestuia devine tot mai evanescent în pofida resurselor uriașe de bani alocate (Mai multe despre proiect puteți citi pe blogul lui Bogdan Manolea). Trecând în offline, lucrurile nu stau deloc mai bine. Am avut sloganuri copiate, melodii nereprezentative și afișe publicitare cât cuprinde în străinătate.

Să vă dau un exemplu. Într-o perioadă nu foarte îndepărtată Roma era împânzită cu afișe promoționale de pe care Cristian Chivu ne zâmbea atrăgător și ne spunea ”Benvenuti nella mia terra” (Bine ați venit pe meleagurile mele). Bun, poate italienii au fost impresionați și au venit în România să viziteze meleagurile lui Chivu, care, dacă nu mă înșel, este reșițean. În primul rând, aterizând la Timișoara este o adevărată aventură să ajungi la Reșița, fie că mergi cu mașina sau alegi trenul. Ajunși la Reșița. Doamne ferește să ai probleme de sănătate mai serioase, pentru că, de exemplu, la Reșița nu există niciun specialist endocrinolog (mai multe despre asta vă poate spune Gabriela Savitsky).

Bun, dacă ai trecut și printr-o problemă medicală urgentă fără să mori în Reșița se pornește de la ideea că vrei să vizitezi ținuturile. Sunt multe locuri minunate de vizitat în apropierea Reșiței: Văliug, Semenic, Gărâna, Anina, Secu, Cheile Carașovei ca să enumăr doar câteva, dar cum ajungi la ele? Indicatoare nu prea există, drumurile sunt extrem de proaste încât, ca turist, îți vei închipui că pentru a ajunge la un obiectiv turistic nu va trebui să o apuci pe drumuri desfundate. Practic este o călătorie în țara nimănui.

Și atunci eu mă întreb următoarele lucruri. Să spunem că România își va angaja cea mai bună echipă de PR-isti si specialisti în online branding din intreaga lume, iar ei pun la cale și implementează cel mai bun program de branding văzut vreodată pe mapamond. Oare ar avea efecte? Poate pe termen scurt, dar când oamenii vin și văd cum stă treaba vor face reclamă negativă odată întorși înapoi și în acest context cred că vorbele răspândite de la cei ce au avut curajul să treacă pe aici vor avea un efect mult mai profund decât cel al unei campanii de branding. Prin urmare, care ar fi limitele branding-ului online? Poate el face minuni în cazul României?

Aștept răspunsuri!

După un scurt periplu prin Munții Retezat, traseul nostru #prinRomania continuă cu un popas într-un orășel din județul Caraș-Severin care are în spate o istorie de 1900 de ani, pe vremurile când romanii veniți în Dacia au descoperit bogăția apelor termale românești. Este vorba de Băile Herculane.

Am fost prima dată la Herculane pe când aveam 10, 11 ani și de atunci cred că am vizitat acel loc de cel puțin 30 de ori. Este fascinant cum peisajul pitoresc își dă mâna cu istoria timpurie pentru a da naștere unei așezări pe care, din păcate, nu o știm prețui. Încă de la prima sa incursiune în Dacia, împăratul Traian a pus bazele acestei stațiuni balneare la care romanii au venit, mai apoi, ca la un loc miraculos pentru a se vindeca de cele mai felurite boli. Statuia lui Hercules patronează și astăzi centrul vechi al orașului, ca un titan care duce în spate un spirit și o tradiție pe care manelismul și țigănia l-au uitat demult.

Monument arhitectural al barocului vienez în paragină

Dar adevăratele comori ale orașului au fost edificate în timpul dominației austro-ungare, atunci când stațiunea a fost practic reconstruită din temelii, desenată în mod măiastru de către cei mai buni arhitecți. Au rezultat adevărate capodopere în stilul barocului austriac. Din păcate, ceea ce ne-au construit austriecii noi nu știm să păstrăm, pentru că nenumărate astfel de capodopere zac astăzi în paragină și sunt privite cu o inconștientă nepăsare de către numeroșii turiști care vin la Herculane doar pentru mici și bere. Locurile unde adineauri se odihnea împăratul Franz Josef sunt astăzi împânzit de buruieni, iar pânzele de paianjăn par a face din faimoasa vilă o epavă uitată de timpuri. Dar dincolo de toate, frumusețea rămâne, iar Herculane este un oraș cu atât mai special cu cât frumusețea sa este ascunsă ochiului superficial.

Dincolo de istoria bogată, orașul este situatpe o vale pitorească, Valea Cernei, șerpuind printre versanții stncoși ca o viperă în căutarea unei stânci fierbinți. Pereții stâncoși din împrejurimi sunt paradisul alpiniștilor care vin aici să antreneze pentru marile aventuri. Prin urmare, Herculane este și începutul marilor cuceriri.

Vedere din Grota Haiducilor spre exterior

Ghearele timpului au brăzdat pereții stâncoși cu măiestrie, lăsând totodată locuri de popas pentru haiducii din vremurile trecute. În Grota Haiducilor se mai simte încă mirosul focului mocnit și aromă de mâncare haiducească. Dacă-ți lipești urechea de stâncă poți auzi nechezatul obosit al cailor istoviți și copitele lor fierbinți pregătindu-se de o nouă incursiune în necunoscut. Puțin mai sus pe munte, Grota cu Aburi, o veritabilă călătorie spre măruntaiele pământului și nu mă mir ca Jules Verne să fi trecut pe aici când a scris ”O călătorie spre centrul pământului”. Printr-o crăpătură măricică din inima grotei ies aburi. Dacă-ți apleci urechea poți auzi pământul gemând (si de data aceasta nu e o figură de stil). Că o fi magma impacientată sau apa termală, nu știu, dar locul este minunat, pentru că ne învață cât de mici suntem noi în comparație cu tainele lumii.

La câțiva pași de Grota cu Aburi se află un vechi post de pază al grănicerilor austro-ungari. Un foișor de lemn, lucrat simplu, dar din care se poate vedea o panoramă inefabilă. Un alt prilej de întoarcere în timp chiar pe creasta unui munte. Ce poate fi mai frumos de atât?

Dincolo de Băile Herculane, șerpuiește în voie valea Cernei, linia de demarcație între Carpații Meridionali și Carpații Occidentali. Poate din acest motiv, munții din zona Băilor Herculane îmbină armonios grandoarea Meridionalilor și pitorescul Apusenilor, într-o sinteză unică prin frumusețea ei. Valea Cernei a fost mereu un hotar, atât natural cât și politic. Pracitc aici s-a aflat linia de demarcație între lumea civilizată și cea mai puțin civilizată. Din cauză că nu am știut să păstrăm ceea ce alții au construit, Băile Herculane este exemplul grăitor al unui loc a cărui încărcătură istorică ne depășește din toate punctele de vedere!

P.S. Acest post este, în aceeași măsură un răspuns la provocarea lansată de Cristi Sitov. Lansez doritorilor provocarea de a scrie despre locul lor preferat din România!

Am citit cu o ușoară uimire un articol postat de Dan Andronic pe blogul său referitor la cum se realizeaza emisiuni la RTV. Acest lucru a fost descris în cadrul unei emisiuni ”Nașul”, atunci când prin telefon a intervenit o fostă jurnalistă care a povestit, sub protecția anonimatului, cum jurnaliștii, analiștii și opinioniștii pe care îi vedeți aporape zilnic la RTV primesc mii de Euro pentru prestatiile lor. Acest lucru nu este scandalos in sine. Dar pe langa gramada de banii, distinsii invitati primesc și o foicică cu ce trebuie să spună, pe cine să înjure și pe cine să ridice în slăvi.

Pe de o parte, acest telefon anonim trebuie considerat cum grano salis pentru că nu știu în ce măsură ar putea fi o dovadă de netăgăduit în acest sens. Doamna ce a intervenit a dorit să rămână anonimă, deși diferitele ponturi pe care le aflăm în discuție ne-ar putea conduce în diferite direcții. Spre exemplu, ar putea fi Nicoleta Savin, caci profilul ei ar corespunde în totalitate cu informațiile pe care le putem desprinde din discuție. Oricum ar fi, după un astfel de argument nu putem considera că am demonstrat definitiv ceva.

Și totuși, astfel de lucruri nu mi se pare deloc improbabile! De ce? Pentru că de fiecare dată când mă uit la RTV sau chiar și la A3 am impresia că știu mereu dinainte ce se va spune. Discursul jurnaliștilor este monoton și monocolor. Analiștii spun mereu aceleași lucruri, de multe ori formulate identic. Într-o țară plină de variabile, cei de la televiziunile de știri au găsit o constantă: denigrarea lui Băsescu și a PDL-ului. Nu că un astfel de demers nu ar fi legitim, pentru că ciuma băsesciană a paralizat România mai rău decât gîurile baronilor locali ai PSD, să zicem. Dar contează și modul cum ataci puterea. Când o faci mereu în același mod, cu aceleași argumente, cu cuvinte aproape identice riști să-ți pierzi credibilitatea, pentru că cei care mai au ceva în cap intuiesc o acută lipsă de idei.

Astfel, ne putem întreba dacă ceea ce auzim noi din gurile analiștilor sunt într-adevăr părerile lor, sau este un text recitat de pe o foicică prăfuită?

P.S. Multumesc Cristinei. Stie ea de ce!