Inca de vreo saptamana, tot am avut de gand sa scriu cate ceva despre Revolutia din 1989, despre cei 20 de ani care su trecut si probabil despre urmatorii 20 de ani care se vor asterne tot degeaba peste umerii imbatraniti ai unei Romanii libere inca tinere, dar aveam mereu sentimentul ca orice as scrie ar fi oarecum superfluu, atata timp cat numele oamenilor care au murit atunci si sunt sinonime cu libertatea par a fi instrumentalizate mereu spre scopuri mult prea putin martirice si, probabil, mult prea materiale. In aceste conditii, orice cuvant scris acum despre cei ce au murit atunci pare oarecum o profanare camuflata in spatele unor elogii nesincere.
Acum vreo doua zile mi s-a oferit, insa, un alt subiect care este profund legat de Revolutia din 1989. Sambata, 19 decembrie, la Sala Olimpia din Timisoara a avut loc un concurs de karate. Bine si totusi ce legatura are asta cu Revolutia, ma veti intreba? Foarte simplu. Organizatorii nu au ales data aceasta intr-un mod fortuit, ci au ales aceasta data pentru a marca 20 de ani de cand karate-ul a iesit din ilegalitate. Da, putini stiu, dar pe timpul comunismului karate-ul era interzis. Pentru iubitorii de arte martiale, revolutia din 1989 a insemnat libertate. Daca artele martiale sunt astazi o disciplina destul de iubita in Romania, acest lucru se datoreaza Revolutiei.
Despre timpurile cand iubitorii karate-ului il practicau in clandestinitate nu pot da marturie in prima persoana, intrucat eram prea mic atunci. Insa, ulterior, am tot intrat in contact cu astfel de oameni, care erau nevoiti sa faca antrenamente la 5 dimineata in Padurea verde si in grupuri mici ca sa nu atraga atentia nimanui. In Timisoara a existat un om extrem de devotat karate-ului, si anume maestrul Hari Popovici. Acesta a fost sensei-ul unor oameni care astazi sunt foarte cunoscuti in Timisoara datorita karate-ului, precum Dan Olaru, Dan Deac etc.
Dupa 1989, discipolii lui Hari Popovici au devenit, la randul lor antrenori de karate intr-o noua Romanie in care practicarea artelor martiale nu mai era ilegala. Sunt lucruri mici, uneori insesizabile. Astazi oricine vrea poate merge linistit la sala de karate. Este un gest intrat in normalitatea cotidiana si de aceea riscam sa pierdem din vedere ca acest gest care acum ni se pare normal si banal este de fapt rodul sangelui varsat fara vina. Cu toate neintelegerile si denaturarile care au existat si in lumea karate-ului, cred ca in aceasta sfera sangele martirilor de a Timisoara nu a curs degeaba. Spre deosebire de disputele lumii politice care doresc sa instrumentalizeze Revolutia in scopuri de partid, in lumea karate-ului exista loc pentru un singur sentiment pe care il incearca toti adevaratii practicanti ai artelor martiale: gratitudinea pentru cei care si-au varsat sangele pentru ca noi sa putem merge la sala de karate. Dincolo de acest sentiment de gratitudine, orice cuvant este de prisos!
Ce afirmi despre karate, e valabil si despre yoga.
Dupa evenimentul cu “meditatia transcedentala” cartile de yoga din biblioteci erau cu regim special.
Se consultau doar cu aprobare.
Multe publicatile de psihologie aveau acelasi regim.
Exista o biblioteca specializata pe psihologie in care accesul se facea cu recomandarea cadrului didactic.
frumoasa postare si chiar nu stiam de asta, de faptul ca artele martiale au fost interzise.
si eu am postat ceva despre revolutie azi si imi statea ideea in varful degetelor de cateva zile. voiam sa scriu ceva personal insa mi-a iesit ceva insipid.
insa da, ma gandeam si eu tocmai la lucrurile astea marunte care ni se par astazi atat de firesti si pe care nu le aveam atunci. cum ar fi portocalele despre care credeam… ca se coc numai de Craciun, lol.
Nu stiu de ce nu am putut sa scriu postarea aceea personala astazi. Nu stiu de ce mi s-a parut puerila ideea… poate o scriu aici…
Aveam 9 ani la Revolutie si eu cu mama abia ne mutaseram intr-un apartament nou dupa ce ai mei au divortat. Aveam un televizor mic “Sport” care insa avea antena dezlipita si nu reusiseram sa ne luam un radio.
Momentul cu Dinescu& co. la TVR ne-a prins la Tribunal, in vizita la sora mamei care este magistrat. Imi aduc si acum aminte acel moment fiindca a fost ca un film absurd. Ne-am inghesuit toti in sala de sedinte a Tribunalului in fata unui televizor si nimeni nu schita niciun gest desi ce vedeam la televizor era evident socant. Mama imi facuse semn strangandu-ma mai tare de mana, asa ca si eu m-am prefacut ca nu vad nimic anormal… stiam deja la varsta aceea limbajul dublu al “lucrurilor despre care se poate vorbi in public si cele pe care le spui numai acasa”. Apoi ne-am intors cu totii ca si cum absolut nimic nu s-ar fi intamplat si am plecat fiecare spre ale lui – totul ca intr-o pelicula cu prosti. Motivul era simplu si aveam sa-l inteleg pe deplin abia mai tarziu… multi dintre magistrati (unul dintre ei care a ajuns ulterior la Curtea Suprema) erau si securisti / turnatori si ceilalti stiau ca fiecare gest le este urmarit. Astazi nu stiu daca as fi in stare, chiar adult, sa joc o asemenea sceneta, dar atunci era un stil de viata pe care, la numai 9 ani mi-l insusisem deja.
In fine, am iesit apoi din Tribunal si ne-am dus spre casa cat am putut de repede. Acasa insa nu aveam niciun mijloc de a afla ce se intampla… antena televizorului trebuia lipita. Asa ca mama s-a asezat cu urechea lipita de podea langa tevile de calorifer si a inceput sa asculte “Europa libera” la vecinii de la apartamentul de mai jos. Eu insa m-am uitat pe geam si am vazut un vecin despre care stiam ca este electrician ca discuta cu un alt vecin in fata scarii. Asa ca, spre groaza mamei, am fugit pe scari intr-un suflet si l-am rugat pe vecin sa vina sa ne lipeasca antena. Cei doi s-au privit o secunda plina de inteles dupa care au urcat sa aduca un ciocan de lipit. Mama era aproape in stare de lesin de teama cand ne-a vazut, mai ales ca nu-i cunostea prea bine pe cei doi. Insa asa am avut si noi televizor in seara aceea…
Sunt lucruri mici care acum mi se par de neconceput, dar care ne terorizau pe atunci chiar daca eram copii.
Cand stau sa-mi amintesc nu-mi vine sa cred ca am trait o astfel de viata.
eu aveam 6 ani la revolu?ie (sau m? rog, ce-o fi fost). între 2 reprize de joac?, m? uitam la tv, surprins fiind c? se transmitea atât de mult. a?a am petrecut eu decembrie 89
La Revolu?ie, aveam 9 ani. Nu prea ?tiam eu ce se întâmpl?. În timp, am în?eles îns? câte deveniser? libere atunci… ?i dac? iubesc cu adev?rat ceva pe lumea asta e libertatea. Nimic nu o poate înlocui. Frumos scris, Dan. Felicit?rile mele.
Iti doresc un Craciun fericit si sa-ti aduca Mosul tot ce iti doresti, s`auzim numai de bine.
.
PS: ai si un cadou de la Mosul-blog, treci pe la mine sa-l iei
Stiu ca nu este locul pentru un astfel de mesaj dar va spun sincer ca incerc toate metodele care imi vin in minte pentru a da o mana de ajutor unui bebelus de doar 6 luni. S-a nascut prematur si din cauza ca a stat pre mult timp la incubator s-a ales cu o dezlipire de retina la ambii ochisori. A ajuns la o operatie in Germania si cu recuperarea de rigoare va reusi sa vada cu acest ochi (cel putin asa sustin specialistii de acolo) si ne-au dat sperante si pentru cel de-al doilea ochisor. Doar ca pentru prima operatie familia lui Sebastian a cheltuit 10.000 de euro si chiar le este imposibil sa stranga acum suma de 15.000 de euro care este necesara pentru operatia la cel de-al doilea ochisor! Daca dumneavoastra sau vreun cititor al blogului considerati ca puteti da o mana de ajutor va rog din toata inima sa nu ezitati sa o faceti! Va las datele de contact ale bunicii copilului!
Fam. Caval: 0726/391299 galati
mhTC4M zyjudcmodtfw, [url=http://oaiougrcorts.com/]oaiougrcorts[/url], [link=http://ngexdrwqevqi.com/]ngexdrwqevqi[/link], http://wlrdlcczrqjh.com/