Care ar fi oare rolul unui ‘telectual de curte? Sau rolul poetului de casa? Pai, inseamna un fel de Vadim pentru Ceauşescu, adică un om care dă impresia de înţelepciune datorită limbajului său întortocheat dar fără substanţă şi care imediat ce prezidentul aruncă o beşină, iese la rampă argumentând cu elocinţă că beşina nu este, de fapt, beşină, ci izvor de înţelepciune. Într-o discuţie despre intelectualul public, Daniela îl definea în modul următor: “ESTE UN LIMBIST ORAL CARE ISI EXPRIMA EXHAUSTIV PUPINBASISMELE NASCUTE DINTR-O AMPLA EXPUNERE A DOSULUI CU CARE SE PREZINTA IN FATA NOASTRA GENERAND ELOGII ADMIRATIVE CELOR CE NU AJUNG LA DOSUL ATOTPUTERNIC.”

H.R-Patapievici a ţinut (pentru a câta oară?) să demonstreze că se încadrează perfect în această definiţie, ieşind în faţa boborului pentru a explica genialitatea băsesciană atunci când afirmă că 99% dintre români ascultă manele şi sunt admiratori ai culturii rrome. Mediafax dixit! Mai cu seamă, ‘telectualul de curte ţine să demonstreze că mulţi dintre manelişti pronunţă mai bine limba română mai bine decât majoritatea prezentatorilor TV. Mai departe, HRP afirmă că statul nu are absolut nicio vină pentru manelizarea societăţii, acest fenomen fiind pus exclusiv în sfera de responsabilitate a vorbitorului individual de limbă română.

Să stabilim nişte lucruri. Vorbitorul individual de limbă română are nevoie de o educaţie culturală. Dacă nu mă înşel, şcoala este, până la urmă, o institutie a statului, prin urmare, statul nu este o fecioară neatinsă când vine vorba de acest eşec educativ.

Apoi, trăim într-o cultură a imaginii, fără a exista însă, un simţ dezvoltat al interpretării imaginilor. Prin urmare, educaţia fiecărui vorbitor individual de limbă română depinde de imaginea de care este asaltat. Or, atunci când tovarăşul preşedinte îşi bazează campania electorală pe manele, ce imagine propune instituţia prezidenţială? Evident, propune manelizarea drept fiind o cheie a succesului, adică să ajungi să ai “bani fără număr”, “femeia cea mai tare” şi “duşmani care mă urăşte”. Şi la finalul acestei lecţie de etică să spui în scârbă: “i-am ciuruit. Un fleac!”.

În cele din urmă, domnul Patapievici încearcă să ne demonstreze că, de fapt, cărţile sale ori nu le-a scris el ori sunt plagiate. Un om atat de educat precum domnul Patapievici ar trebui să ştie că maneaua nu este, în cele din urmă, o linie de forţă a culturii rrome, din contră, nu aparţine acestei culturi în niciun fel. Maneaua este o formă de subcultură care s-a lipit cel mai bine în acele medii.

Probabil domnul Patapievici este un vajnic ascultător al manelelor, deoarece altfel nu îmi explic cum şi-a putut da girul unor expoziţii de artă în care Isus era prezentat ejaculând. Un om care a scris cu propria pană eseuri precum cel despre ucenicii de pe drumul Emausului nu poate gira o asemenea expoziţie.

Ruşine Patapievici!