Cuvinte pentru suflet – Despre resentiment

By
Dan Patrascu
– March 28, 2010

Bogăţia teologiei constă în pluriperspectivimsul ei, chiar dacă revelaţia care se află la fundamentul oricărui discurs despre Dumnezeu este unitară şi universală. Teologia nu este altceva decât procesul de sistematizare conceptuală (deci în limbaj natural/uman) al unei revelaţii supranaturale. Această sistematizare este, insă, făcută de om şi poartă tarele unei raţiuni umane incapabile de a cuprinde divinitatea. Astfel, în teologie pot exista mai multe perspective de a-l privi pe Dumnezeu. La scară mai mare putem spune că discursul teologic occidental diferă de cel oriental. Teologia occidentală porneşte de la întrebarea „cine este Dumnezeu?”, dorind să-l descrie. În orientul creştin, accentul cade pe întrebarea „cine este omul?”. La o primă vedere am putea avea impresia că aceste două puncte de pornire sunt diametral opuse. Şi totuşi, teologii bizantini se avântă în căutarea lui Dumnezeu pornind de la om, căci acesta este chipul cel mai perfect al dumnezeirii. Astfel, în occident avem de a face cu o teologizare a discursului teologic, în timp ce în teologia bizantină asistăm la o antropologizare teologală a acestuia.

Având la bază această premiză, este evident că teologia bizantină pune un mare accent pe decăderea omului, pe păcat şi pe viciu. Nu există teolog bizantin care să nu fi abordat această problematică. În contextul resentimentului, doresc să mă opresc asupra lui Ioan Scărarul. Opera sa, Scara paradisului, este tratatul cel mai răspândit după Biblie şi cărţile liturgice. Pentru Ioan Scărarul, drumul spre sfinţenie este constituit din 30 de trepte pe care omul trebuie să le parcurgă. Treapta a noua este tocmai treapta resentimentului. În viziunea lui Ioan Scărarul, resentimentul este progenitura urii, favorizează păcatul, ruinează virtutea şi înveninează sufletul. Resentimentul nu este una dintre pasiunile care, la rândul ei, generează alte pasiuni, prin urmare, cel care reuşeşte să-şi stăpânească ura (mama resentimentului) reuşeşte să scape şi de resentiment. Resentimentarul îşi atrage asupra sa greutăţi inutile care-l fac să se piardă.

Pornind de la aceste observaţii ale lui Ioan Scărarul putem ajunge la anumite concluzii interesante. În primul rând, resentimentarul nu va ştii să se relaţioneze nici cu oamenii şi nici cu Dumnezeu. Pentru teologii bizantini, esenţa persoanei este tocmai aceea de a fi o fiinţă în relaţie cu alte fiinţe şi cu Fiinţa supremă, adică Dumnezeu. Astfel, prin cultivarea resentimentului omul se va îndepărta, în primul rând, de ceilalţi oameni, pentru ca, în cele din urmă, să se îndepărteze şi de Dumnezeu. Pierzându-şi capacitatea de a se relaţiona, resentimentarul este din ce în ce mai puţin persoană (în sensul teologic al cuvântului) şi din ce în ce mai mult animal (definiţia aristotelică a omului). Astfel resentimentul provoacă un regres ontologic care duce la o veritabilă criză identitară.

În al doilea rând, resentimentarul îşi pierde libertatea, fiind însă convins că este un promotor al libertăţii absolute. Un om cu resentimente este un om din ce în ce mai puţin liber. Interesant este faptul că Dumnezeu ne dăruieşte întradevăr libertatea absolută, dar resentimentarul o transformă în libertinaj. O imagine extrem de sugestivă a acestui mecanism ne-o oferă Dostoievski în capitolul Marele Inchizitor din romanul Fraţii Karamazov. Marele Inchizitor vorbeşte, în timp ce răspunsul lui Hristos este tăcerea. Inchizitorul susţine că întreg sistemul bisericesc dispare dacă oamenilor li se acordă o libertate nelimitată. El spune acestea lăsându-se mânat doar de raţiunea sa resentimentară care operează o inversiune între libertate şi libertinaj (sau libertinism). Cristos îl sărută, arătându-i că drumul pe care omul trebuie să meargă este altul, unul care poate părea meta-logic şi suprastructural, dar în niciun caz i-logic şi a-structural.

În ultimul rând, resentimentarul ia asupra sa greutăţi inutile, se face portavocea unui întreg grup de oameni, încârcându-şi astfel sufletul cu griji care nu îi aparţin, mirându-se apoi (şi nu este mirarea care la Aristotel este punctul de pornire al filosofiei) că duce în spate o cruce mult prea grea. Desigur, resentimentarul nu îşi va da seama că greutate crucii sale se află în propria responsabilitate şi nu este determinată de factori exteriori. Atunci resentimentarul se răscoală împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu şi cu cât se răscoală mai mult cu atât crucea îi este mai grea până când, la un moment dat, ori va claca şi va deveni întru totul schizofrenic, ori îşi va da seama de alternativa pe care i-o oferă Dumnezeu şi va renunţa la resentimente.

Această perspectivă spirituală asupra resentimentului ne arată că acesta este o slăbiciune umană cu care toţi oamenii se confruntă. Unii reuşesc să depăşească această a noua treaptă din Scara sfântului Ioan Scărarul, alţii nu reuşesc şi se complac în propriile resentimente. Cei care se poticnesc la treapta resentimentului nu sunt de judecat ci de compătimit şi de ajutat să treacă de ea pentru a-şi continua drumul spre adevărata realizare a fiinţei umane: deplina relaţionare cu Dumnezeu.

Recomandari teologice

Ioan Usca – Comentariu la Apocalipsa

Sfoara in tara

About Dan Patrascu