Beţia înălţimilor înălbite de haina alburie a zăpezii coboară pe pantele munţilor şi se dizolvă în valurile mării. Departe de nordul friguros se află deşerturile nesfârşite ce se termină subit în mare. Linia de demarcţie dintre mare şi deşert este, probabil, lucrul cel mai misterios dn lume. Oare cum poate deşertul, care a secat atâtea ape şi speranţe, să se termine atât de brusc tocmai într-o mare de apă? Probabil că apele înghiţite de căldura deşertului şi-au unit forţele pentru a pune capăt acelei nesfârşite întinderi de nisip fierbinte, iar cel mai crunt destin al deşertului este acela de a se înneca, fără de veste, într-o mare liniştită, o mare pe care nu o poate birui cu căldura sa.
Pentru mulţi oameni, locurile unde deşertul se îmbină cu marea sunt cele mai prielnice pentru solilocvii nocturne. Deşertul în sine sugerează locul unde fiecare om este doar cu el însuşi, locul unde totul este in plus, locul unde omul este confruntat cu condiţia sa primordială, iar astfel îşi poate da seama cât de mult s-a îndepărtat de aceasta. Pe de altă parte, glasul mării este mereu prezent în singurătatea îndrăgostiţilor, povestind misterele corăbiilor a căror catarge nu au mai văzut uscatul, pierind o dată cu speranţele celor de pe mal. Visătorii se pot lăsa duşi de infinitele cărări ale mării spre idealurile demult uitate de freamătul lumii moderne, iar astfel îşi pot da seama că visul nu este doar o iluzie, ci o realitate care dă consistenţă realităţii. Realitatea fără vise nu ar putea exista, pentru că se hrăneşte din ele, la fel cum visele se hrănesc din realitate. Iată, din aceste motive, locurile unde deşertul se înâlneşte cu marea este mediul propice oamenilor care pleacă în descoperirea profunzimilor pentru a explica suprafeţele.
Recomandari: Andi, Dan Negru, Geanina si Cristian Lisandru, Gabytzu, Geotax, Florin Morosan, Gabriela Savitsky, Ana, Ioan Usca, Simion Cristian, Dono.
