Cel puţin pentru o zi, televiziunile de ştiri au uitat de Traian Băsescu şi incompetenţa guvernului Boc, căci au găsit o altă ştire din care să se înfrupte hulpav ca nişte veritabile devoratoare de suflete. Din păcate trăim într-o lume în care durerea unor oameni devine delicatesa jurnaliştilor.

Da, Mădălina Manole s-a sinucis astăzi dimineaţă. Ok, e o ştire ce merita menţionată, dar nu cred că merita întoarsă pe toate feţele o zi întreagă. Ceea ce anul trecut s-a întâmplat la scară planetară cu moartea lui Michael Jackson s-a întâmplat astăzi cu moartea Mădălinei Manole. Atunci când forma cea mai înaltă de respect ar fi tăcerea, presa vorbeşte! Şi vrea să afle conţinutul mesajului trimis de Mădălina Manole soţului ei sau cu ce substanţe s-a sinucis.

Despre sinucidere ar fi multe de spus dar şi mai multe de tăcut. Tăcerea înseamnă respect şi înţelepciune, pentru că în faţa unei astfel de tragedii umane tăcerea este cel mai bun răspuns.

Atunci când o viaţă se frânge atât de abrupt, detaliile nu contează. Ce poate fi mai tragic decât un om care consideră că nu mai are nimic de aşteptat de la viaţă? Tragismul îndeamnă la meditaţie şi discreţie. Detaliile nu sunt importante. Este ca şi cum ai încărca pietre într-o barcă spartă.

Sinuciderea este rodul ademenitor al unei depresii profunde. Oare cât de chinuitor este să te afli într-o situaţie din care nu întrezăreşti vreo ieşire? Sinuciderea nu este una act de curaj, la fel cum nu este un act de laşitate. Este cu totul altceva: sentimentul că ai ajuns la capăt de linie, fără să-ţi dai seama că este vorba doar de o staţie intermediară. Sinucigşii nu trebuie lăudaţi, dar nici blamaţi. Ei trebuie înţeleşi şi ar trebui înţeleşi înainte să recurgă la un astfel de gest. Pentru că, în definitiv, sinuciderea survine atunci când persoana în cauză nu se mai simte înţeleasă de către nimeni, se simte singură pe un front de luptă ce-i depăşeşte forţele fizice şi psihice.

Din punct de vedere teologic sinuciderea este un păcat grav! Şi nu cred că cineva ar putea contesta acest lucru. Doar că noi, creştinii, trebuie să condamnăm păcatul şi nu persoanele care-l comit. Judecata se află dincolo de noi, pentru că depăşeşte puterile noastre de înţelegere. Din această cauză nu sunt de acord cu preoţii care refuză să oficieze înmormântarea persoanelor sinucigaşe. Cred că ei ar trebui să-şi facă datoria sacerdotală şi apoi să-l lase pe Dumnezeu să decidă!

Atunci când se face întuneric avem nevoie de lumină, iar lumina nu vine nicioată din vorbe, ci dintr-un suflet care tace şi simte durerea celor din jur! Dumnezeu să o ierte!