Duminica trecută am prezentat o conferință cu acest titlu la mănăstirea greco-catolică Sfânta Treime din localitatea Giroc, protopopiatul de Timișoara. Pentru că mai multe persoane m-au îndemnat să pun pe blog un scurt rezumat al conferinței mă voi conforma, iar rândurile ce urmează sunt o sinteză, sper eu reușită, a informațiilor pe care le-am furnizat în cadrul conferinței.
……………..
Ideea dialogului ecumenic a fost. și este, de multe ori înțeleasă în mod cu totul eronat, ceea ce duce la o neîncredere crescândă, dar legitimă, în dialogul ecumenic. Prin definiție, dialogul este un schimb interactiv de idei, iar obiectul său este aflarea adevărului, iar acest lucru înseamnă debarasarea de prejudecăți și de patos confesional, fiind conștienți de faptul că adevărul se află întotdeauna dincolo de noi. Pentru a reuși în acest demers, singura cale posibilă este o scrutare onestă în trectul Bisericii universale, lăsând deoparte mistificările felurite promovate în vremuri nu foarte demult apuse atât de catolici cât și de ortodocși. Pentru a schimba ceva în dezbaterea teologică referitoare la Filioque trebuie recuperată istoria acestei dezbateri.
La o privire epidermică asupra istoriei, diferiți autori tind să oficializeze dezbaterea despre purcederea Spiritului Sfânt începând cu cel de al treilea conciliu din Toledo, din anul 589. Lucrurile nu sunt, însă atât de simple, iar datorită izvoarelor istorice extrem de lacunare este greu de stabilit cu exactitate când a început această dezbatere. În manualele catolice tradiționale de teologie treimică se încearcă, de regulă, sublinierea faptului că doctrina augustiniană referitoare la purcederea Spiritului Sfânt a fost receptată foarte rapid de către mediile teologice și că toată suflarea occidentală vorbea deja despre o dublă purcedere încă de la scurt timp de la moartea episcopului de Ippona. În acest context se face referire la o serie de texte care ar conține Filioque sau formulări asemanătoare, spre exemplu Simbolul Quicumque sau Fides Damasi papae.
La o privire mai profundă asupra contextului istorico-teologic care a generat aceste două texte ne putem da seama, însă, că nu prea poate fi vorba despre o recepție timpurie a doctrinei augustiniene, ci de un răspuns anti-arian (în primul caz) și de o explicitare teologică (în al doilea caz). Simbolul Quicumque folosește în mod direct Filioque, fiind redactat undeva între anii 430-450, sau chiar în jurul anului 500 de către un autor necunoscut în zone orașului Arles. Contextul istoric este extrem de dificil. Imperiul Roman de Apus dispare în 476 iar Galia trece de la domnia popoarelor migratoare, dintre care vizigoții erau arieni fervenți. Prezența lor în Galia era masivă, întrucât în 418 Imperiul Roman chemase contingente vizigote din Spania pentru apărarea granițelor galice ale imperiului. În acest context, iese în evidență tendința episcopului de Arles de a-și impune primatul asupra celorlalte scaune episcopale.
Simbolul Quicumque s-a bucurat de o largă răspândire, inclusiv în cadrul răsăritului creștin, dar nu a generat dezbateri aprinse cu privire la purcederea Spiritului Sfânt. Textul a fost tradus și în limba greacă, crezându-se la un moment dat că i-ar aparține patriarhului Atanasie. De subliniat rămâne faptul că ideea dublei preocesiuni nu era străină bizantinilor, dar nu s-au opus formulării.
Fides Pelagi Papae nu folosește în mod direct formula Filioque, dar unii teologi consideră că ea este conținută în mod germinal. În secolul XX, după ce teologia catolică a fost puternic amprentată de gândirea lui Karl Rahner poate părea absurd să mai vorbim despre Fides Pelagi Papae în termenii unui text filioquist, Papa Pelagiu I făcând, mai de grabă, o distincție între Treimea imanentă (iar în acest context vorbește despre Spiritul Sfânt care purcede de la Tatăl) și Treimea iconomică (iar în acest context se afirmă că Spiritul Sfânt este spiritul Tatălui și al Fiului). Desigur, aceste concepte recente nu erau vehiculate pe vremea Papei Pelagiu I, dar conținutul teologic al textului său ne îndreptățește să-i privim textul din această persectivă și nu dintr-o perspectivî filioquistă.
Din punct de vedere magisterial, Filioque s-a deliniat în mod clar odată cu conciliile din Toledo. Conform documentelor istorice disponibile, în teologie se acceptă aproape univoc faptul că Filioque a fost introdus în profesiunile conciliare de credință odată cu cel de al treilea conciliu din Toledo, dn anul 589, atunci când împăratul Ricardo a rostit o profesiune de credință care includea Filioque, iar conciliul a aruncat anatema asupra acelora care nu credeau că Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Foarte importantă este, însă, formularea celui de al unsprezecelea conciliu din Toledo, desfășurat între anii 672-676. Atunci când conciliul vorbește despre tatăl ca izvor unic al dumnezeirii în cadrul Sfintei Treimi, se afirmă că Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl, fără a se menționa rolul Fiului. Însă, atunci când se vorbește exclusiv despre purcederea Spiritului se subliniază că acesta purcede de la amândoi și este spiritul amândurora. Prin această formulare, conciliul a reușit să sublinieze monarhia Tatălui, într-un prim moment, pentru a dezvolta rolul Fiului în purcederea Spiritului, într-un al doilea moment. Acest demers teologic se află în deplină concordanță cu teologia răsăriteană!
Acestea ar fi principalele considerații referitoare la stadiul inițial al dezbaerilor referitoare la controversa Filioque. După cum s-a putut observa, în această perioadă putem vorbi de o perioadă pașnică între Apus și Răsărit. Din păcate, secolele succesive au adus câteva schimbări substanțiale confruntărilor teologice, iar Filioque a devenit mărul discordiei între latini și bizantini doar atunci când această dezbatere a început să fie instrumentalizată în scopuri mai mult politice și mai puțin spirituale. Odată cu Carol cel Mare putem vorbi astfel despre o a doua perioadă care se distinge prin trecerea de la pace la război.
(Va urma).
