Filioque II. De la pace la razboi

Acum ceva vreme vorbeam despre discuțiile teologice inițiale dintre Răsărit și Apus pe tema Filioque. În acea primă perioadă a controversei, totul a rămas la stadiul de discuție teologică, fără insulte, condamnări sau excomunicări. Lucrurile se schimbă începând cu secolul al VII-lea, atunci când disputa Filioque a fost instrumentalizată politic, iar orgoliul a început să orbească toate părțile implicate.

În prima parte a itinerariului nostru istoric pe urmele disputei dintre Răsărit și Apus referitoare la purcederea Spiritului Sfânt am putut observa că în primele secole ale creștinismului aceasta a rămas la stadiu de discuție teologică, fără a interveni veritabile conflicte deschise. Lucrurile au început, însă, să se schimbe în jurul secolului al VII-lea, culminând cu atitudinea lui Carol cel Mare și cu fundamentalismul patriarhului Foție. Să parcurgem, așadar, etapele istorice principale care marchează trecerea de la pace la război.

În secolul al VII-lea Biserica era măcinată de disputele cu monoteliții, iar în acest context Papa Martin I a convocat în anul 649 un sinod la Roma pentru condamnarea ereticilor. În cadrul sinodului, Crezul a fost recitat fără Filioque dar cercurile monotelite din Constantinopol au contraatacat răspândind zvonul că la Roma Crezul fusese recitat cu Filioque, zvon care, în mod evident, a creat valuri de indignare în capitala bizantină.

În acest context tensionat intră în joc Maxim Mărturisitorul, care îi trimite o scrisoare patriarhului Marin al Ciprului prin intermediul căreia încearcă să interpreteze gândirea apuseană în categorii răsăritene pentru a reabilita figura Papei Martin I. Astfel, Maxim Mărturisitorul consideră că disputa Filioque s-ar datora unui echivoc lingvistic și, mai exact, datorită distincției în limba greacă dintre termenii ekporeuesthai și proieinai. Primul definește purcederea de la un singur izvor, în timp ce al doilea este mult mai vag. Echivocul apare datorită faptului că limba latină nu a putut traduce corespunzător termenul de ekporeuesthai, folosind, practic, pentru amândoi termeni grecești același processio, chiar dacă acesta este departe de a fi sinonim cu grecescul ekporeuesthai. Explicația lui Maxim Mărturisitorul este cât se poate de pertinentă, având în vedere că folosește practic formulările celui de al unsprezecelea conciliu din Toledo.

Din păcate, tocmai apusenii au fost cei care au ținut să năruiască ceea ce a încercat să construiască Maxim Mărturisitorul. În sinoadele din Hartfield (680) și Gentilly (767) părinții sinodali au subliniat în mod repetat că Spiritul Sfânt purcede în același mod atât de la Tatăl, cât și de la Fiul, afirmație dubitabilă din punct de vedere teologic și neacceptată de bizantini.

Lucrurile se complică încă și mai mult odată cu pășirea pe scena istoriei a împăratului Carol cel Mare, care, după ce și-a subordonat aproape întregul Occident, a dorit cu orice preț să-și extindă puterea și asupra Bizanțului. Pentru a realiza acest deziderat Carol cel Mare nu a ezitat să instrumentalizeze disputa Filioque în scopuri politice, intrând astfel în conflict atât cu Constantinopolul, cât și cu papalitatea.

Prima confruntare dintre orgoliul împăratului și echilibrul Papei are loc cu prilejul conciliului Nicea II, atunci când teologii de la curtea lui Carol cel Mare condamnă profesiunea de credință depusă de patriarhul Tarasie, datorită faptului că acesta folosise formularea per Filium,  o formulă extrem de recurentă în scrierile Sfinților Părinți de Răsărit. La Roma formularea a fost acceptată drept una ortodoxă, în timp ce la curtea împărătească a fost condamnată printr-un sinod ținut la Frankfurt. Papa Adrian I îi trimite lui Carol cel Mare o amplă scrisoare prin care îi explica justețea teologică a formulării lui Tarasie, dar împăratul a rămas neînduplecat. Papa Adrian I moare la scurt timp după redactarea scrisorii, în anul 795, iar succesorul său este Leon al III-lea, un alt oponent vehement al politicii lui Carol cel Mare.

Atunci când i se cere o poziție oficială referitoare la Filioque, Papa Leon al III-lea nu condamnă Filioque, considerând că este o achiziție teologică ortodoxă, dar refuză categoric să introducă clauza în Crez, chiar dacă la curtea imperială acest lucru se întâmplase deja. Carol cel Mare încearcă să-l convingă pe Leon al III-lea să introducă și la Roma Filioque în Crez, convocând în acest sens un sinod la Aachen, dar Papa rămâne intransigent și poruncește să se confecționeze două plăci de bronz pe care să fie scris Crezul fără Filioque, pentru a le expune la vedere în bazilica San Pietro.

Dar apogeul conflictelor referitoare la Filioque este atins odată cu patriarhul Foție, cel care, conform lui Serghei Bulgakov, s-a dovedit a fi mai mult anti-catolic decât ortodox. Lui Foție i-a fost încredințat scaunul patriarhal în contextul unui conflict puternic între patriarhul Ignație și autoritățile politice. Practic, Ignație a fost uzurpat din funcție iar în locul său a fost pus Foție, care, la momentul numirii, era un simplu laic. Intervine, astfel, Papa Nicolo I care trimite în 862 o scrisoare circulară tuturor episcopilor răsăriteni prin care afirmă că se opune la depunerea patriarhului Ignație. Mai mult, în 863 convoacă un sinod la Roma prin care îl excomunică pe Foție în cazul în care acesta refuză să se retragă din funcție. De partea sa, Foție îl excomunică pe Nicolo I iar astfel asistăm la ceea ce în istoriografia catolică este cunoscut sub denumirea de ”schisma lui Foție”. Această stare persistă până în anul 867, atunci când moare împăratul bizantin Mihai al III-lea, iar succesorul său, împăratul Vasile, îll demite pe Foție, dorind să restabilească o relația amiabilă între Constantinopol și Roma. Între anii 869-870 este convocat un sinod la Constantinopol prin care Foție este condamnat, iar Ignație își reia funcția.

Doar zece ani mai târziu apare o schimbare fundamentală în politica bizantină, iar Foție este reabilitat după ce el și patriarhul Ignație îngroapă securea războiului. Începând cu acest moment Foție a început să-și manifeste până la paroxism furia sa anti-occidentală. Redactează celebrul Tratat despre Duhul Sfânt în care neagă violent autenticitatea teologică a clauzei Filioque. De remarcat că Foție îi dă ca exemplu pozitiv pe papii care au refuzat să introducă Filioque în Crez. Totuși, argumentația sa suferă foarte mult din cauza cunoștințelor reduse de limba latină. Foția nu-i poate citi astfel pe Sfinții Părinți apuseni și scrie despre ei doar din auzite. Pe de altă parte, același Foție se depărtează foarte mult și de teologia bizantină pentru că tratează problema purcederii într-o cheie exclusiv cauzală, lucru ce era departe de gândirea părinților răsăriteni.

În ciuda acestor contre puternice, Biserica a ieșit cu bine din această perioadă turbulentă și nu au existat diviziuni durabile. Întreaga situație a început să se așeze în matricea unui conflict mocnit pe aceleași teme. Loviturile decisive pentru dezbinarea Bisericii au venit doar în anul 1014, atunci când împăratul Henric al II-lea a fost încoronat la Roma în cadrul unei mise solemne. Cu acest prilej a fost introdus Filioque în crez. Apoi, în 1054, cardinalul Umberto da Silva Candida a lăsat pe altarul principal din Sfânta Sofia bula de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, sub acuzația că bizantinii ar fi mutila Crezul scoțând Filioque din Crez. Astfel, orgoliul nemăsurat a triumfat asupra evidențelor istorice, pentru că, trebuie să recunoaștem cu sinceritate, bizantinii nu au scos nimic din Crezul niceno-constantinopolitan.

Sfoara in tara