Protestele din Piata Universitatii
Iată, au trecut deja 7 zile de proteste perseverente și singurul lucru foarte evident este că în România există mai multe lumi paralele, total autarhice și aparent auto-suficiente. Pe de o parte este lumea celor care ies zi de zi în stradă pentru a cere, în principal, demisia președintelui Traian Băsescu și a premierului Emil Boc. Cetățenii acestei lumi sunt destul de puțini la număr și oricât ne-ar supăra afirmația lui Băsescu conform căreia trebuie să iasă 5 milioane în stradă pentru a se gândi le demisie, trebuie să recunoaștem că protestul a 10.000 de români împărțiți în câteva zeci de orașe, fie el și zilnic, nu este deloc reprezentativ din punct de vedere al ”vocii poporului”.
Avem, pe de altă parte, lumea total defazată a clasei conducătoare ce se scaldă în perpetue zâmbete portocalii și bezele blonde. În această lume nu există cu adevărat probleme ci doar preocuparea că, cine știe, de mâine robinetul de la țeava cu banul public s-ar putea închide. Totuși, nici această posibilitate nu este luată foarte în serios pentru că lozincile celor 10.000 de oameni le prea ajunge la ureche. Ei trăiesc cu toții într-o imensă eprubetă unde totul este roz și animat de niște buze blonde.
În cele din urmă, avem lumea oamenilor nepăsători, adică acei oameni care își văd liniștiți de treburile lor. Acești oameni sunt cei care plătesc și vor plăti în zilele următoare nota de plată pentru protestele desfășurate și pentru luxul în care se răsfață ”conducătorii neamului”.
Eu am făcut parte din prima lume, am și fost în Piața Operei din Timișoara luni 16.01.2012, am strigat și eu împotriva guvernului. După ziua de luni tind, însă, să mă identific cu lumea cea din urmă. Din punctul meu de vedere protestele au fost extrem de binevenite atunci când erau direcționate către susținerea lui Raed Arafat, un profesionist desăvârșit și un om care a făcut pentru România incomensurabil mai multe decât toți românii care ne conduc și ne-au condus în ultimii 20 de ani. Odată cu repunerea în funcție a lui Raed Arafat, obiectul protestelor a cam dispărut și dincolo de lozincile anti-Băsescu aproape nimeni dintre cei ce protestează nu mai știu pentru ce protestează. Totul s-a transformat într-un protest de dragul protestului, iar acest lucru face posibil ca protestatarii să ridice cu aceeași lejeritate pancarte cu legalizarea marijuanei, cu salvați Roșia Montană, sau ”Băneasa să rămână aeroport low-cost”.
Protestele și-au pierdut logica și substanța. Fiecare protestatar cere altceva. Fiecare vede altfel lucrurile. Fiecare se crede mai deștept și mai răsărit. Lozincile și atitudinile protestatarilor sunt pline de antinomii. Se cer alegeri anticipate, dar în același timp este aruncată la pubelă întreaga clasă politică, iar acest lucru a fost exprimat cel mai bine de faptul că Ludovic Orban a fost aproape linșat ieri în Piața Universității. Bun, îi dăm jos pe pedelei, dar ce punem în loc? Renunțăm la partidele politice? Instaurăm monarhia? Ce facem? Încotro ne îndreptăm? Într-un atare context mie mi frică de alegerile anticipate, pentru că riscăm să fim conduși apoi de Dan Diaconescu, Vadim Tudor și Gigi Becali. Furia tâmpă naște monștrii!
Am fost mereu împotriva USL-ului ca idee, dar ceea ce face opoziția acum nu este altceva decât o încercare aproape disperată de a canaliza această energie spre ceva constructiv, o încercare de a transforma furia tâmpă într-o furie creativă și menită să găsească alternative. Dar protestatarul refuză orice alternativă. Pentru el protestul este un scop în sine! Iar din asta nu poate ieși nimic bun.
Suferim același simptom ca în 1989. La întrezărirea unui alt orizont românul protestatar se îmbată cu puterea pe care i-o conferă masa și strada, considerându-se zeul suprem al omenirii. Iar odată ce a prins gustul acestei beții a puterii anonime, protestatarul devine dependent. Vrea mereu mai mult, și mai mult, iar această foame nu va ajunge la saturație, ci singura soluție este recursul la responsabilitate și rațiune.
Traian Băsescu și clica lui de oligarhi au știrbit deja democrația pentru că guvernează România doar prin ordonanțe și asumări de răspundere. Traian Băsescu a adunat în mâinile sale toate pârghiile decizionale care într-o democrație ar trebui să fie autonome. Deși nu prea are prerogative exectuive, Traian Băsescu conduce de facto de unul singur România. Aceste lucruri sunt abominabile și demne de o celulă la Jilava.
Dar revin la întrebarea: ce punem în loc? Da, eu știu foarte bine ce aș vrea să pun în loc, știu că există oameni care sunt capabili, dar, ce să vezi?, democrația se bazează pe sistemul de partide, un element fundamental pe care protestatarii îl resping și, prin aceasta, știrbesc și ei democrația.
Despre proteste spun cu sinceritate că ele nu mă mai reprezintă! Sper că în ceasul al doisprezecelea se vor trezi și protestatarii la realitate și, în urma unui dialog, vor porni la un drum comun alături de opoziție. Democrația nu ne lasă altă variantă!
Bonus: ceea ce am filmat eu la protestele din 16.01.2012
stii, Dane, creativitatea mea imi spune ca am nevoie de un partid, din care sa faca parte oameni ca tine si colegii tai care publica in NC, si de ce nu, si oameni ca mine; Partidul Tineretului; altfel nu prea cred ca am spre ce sa imi canalizez energia…
E drept ca nu prea exista alternative momentan. Dar atunci mi se pare ilogic sa ceri cu vehementa alegeri anticipate. Daca ceri asa ceva presupune ca deja ai o alta varianta pe care o crezi mai buna decat cea prezenta. Vorbesc la modul general.
Cat priveste infiintarea unui partid vertiabil……este o utopie din pacate.