Cel care striga in pustie

A curs multă apă pe Bega de când Cel care strigă în pustie nu și-a mai făcut auzită vocea în mediul virtual. Pentru toate există cel puțin o explicație logică, sau poate doua. Prima, dar cea mai puțin importantă, este găsirea unui loc de muncă la Bosch Communication Center din Timisoara, eveniment care mi-a schimbat din temelii modul de planificare a timpului.

A doua explicație, și totodată cea mai importantă, sună cam așa: începând cu data de 3 septembrie 2010 am intrat și eu în rândul oamenilor serioși și m-am însurat. La sfat deocamdată. A fost cu siguranță una dintre deciziile cele mai importante pe care le-am luat în ultimii 26 de ani și nădăjduiesc că este, în aceeași măsură, una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat până acum sau pe care le voi lua în viitor.

Deși au fost invitați doar prietenii cei mai apropiați și, evident, rudele, sala de la Mall a devenit neîncăpătoare. Emoțiile au fost la fel de mari dar, cum necum, am reușit să exprim un ”da” destul de hotărât după cum a apreciat asistența. Restul e istorie. Când vor încolți ”mlădițele” verii viitoare voi face și cununia religioasă și nunta cea mare, prilej cu care și invitații vor fi mai numeroși.

Accept orice formă de felicitări sau urări de bine !

După cum cred că ați observat cu toții, Cel care strigă în pustie a luat o mică pauză în ultimele două săptămâni, timp în care s-a plimbat #prinRomania. Nu cu proiectul Petrom, ci pe cont propriu. Plimbarea a început în Munții Retezat, loc despre care v-am vorbit deja, și a continuat cu o călătorie la Sovata pentru a participa la o nuntă ungurească. Despre nuntă vă voi povesti, cel mai probabil, în postul următor. Acum voi vorbi despre Sovata.

Ceea ce știam despre Sovata era faptul că este o stațiune turistică undeva la granița dintre județele Mureș și Harghita. Nu am umblat prin prea multe stațiuni de genul acesta, dar experiența mea cu stațiunile a fost traumatizantă, deoarece m-am luat cu mâinile de cap atunci când am fost la Băile 1 Mai sau la Băile Felix și aproape m-a apucat plânsul când am văzut ce a ajuns Băile Herculane. Prin urmare, mă așteptam ca Sovata să fie ceva asemănător. Probabil providența a ținut să-mi demonstreze încă odată că prejudecățile sunt un lucru păgubos, pentru că la Sovata am descoperit un colț de Occident. Și nu mă refer la tot orașul, ci strict la stațiune.

Stațiunea este extrem de curată și îngrijită, iar dacă ne gândim la fluxul de turiști care trece pe acolo acest aspect este realmente remarcabil. Trebuie să cauți foarte mult vreun gunoi aruncat flegmatic undeva la marginea drumului și cel mai probabil tot nu vei găsi. În Sovata marginea drumurilor nu este a gunoaielor, ci a florilor. Cât e stațiunea de lungă, pe marginea drumului se află un lanț neîntrerupt de flori colorate vioi.

Fațadele vilelor vechi sau noi sunt toate restaurate (cu vreo două excepții, despre care am înțeles că sunt imobile aflate încă în litigiu) și îngrijite. La Sovata nu vei întâlni palate țigănești, ci doar clădiri monument arhitectural. Practic, cred că Sovata ar putea fi în sine o școală de arhitectură. Curțile caselor sunt, de asemenea, foarte bine îngrijite, aranjate cu flori și gazon, curate etc.

Principalul punct de atracție al stațiunii este Lacul Ursu, un la sărat în care mulți turiști de toate vârstele se scaldă încercând să exploateze la maxim efectele terapeutice ale apei sărate. Accesul la Lacul Ursu este cu taxă, dar pentru prima dată mi se pare o taxă utilă, pentru că malul lacului este foarte bine amenajat cu loc de plimbare și piste de biciclete, iar acestea din urmă sunt un peisaj destul de rar în România anului 2010.

Din păcate am putut sta doar 4 zile la Sovata, dar am descoperit un loc în care merită să-ți faci concediul, chiar dacă e în România!

Despre #timisoaranoastra am scris AICI și AICI, prin urmare nu ar mai fi prea multe de zis. Din păcate mi-a sărit astăzi în ochi un exemplu grăitor pentru tendința unora de a ironiza și critica gratuit proiectul #timisoaranoastra. Să vedem despre ce este vorba!

Se dă știrea următoare referitoare la faptul că o mână de imbecili au atacat ieri cu pietre autocarul celor de la CFR Cluj. Știrea a apărut pe toate fluxurile de presă. Eu am ales varianta stiridecluj.ro pentru că asta m-a supărat. De ce? Cei de la stiridecluj.ro au și cont de Twitter. Evident, au ciripit știrea și pe Twitter. Ceea ce mi se pare, însă, strigptor la cer este că cei de la stiridecluj.ro au adăugat știrii și hashtag-ul #timisoaranoastra. Acest demers mi se pare extrem de discutabil și nu înțeleg ce legătură avea #timisoaranoastra cu ceea au făcut acei pseudo-suporteri timișoreni. Personal am două explicații pentru demersul celor de la stiridecluj.ro:

1. Fie au adăugat hashtagul din rațiuni de PR, având în vedere că acesta a fost unul dintre cele mai populare hashtaguri din ultimile zile;

2. Fie au dorit să aplice o corecție ”twitterească” tuturor celor care au scris despre proiect, alăturând ironic tot ceea ce înseamnă un proiect util cu o atitudine total greșită a unor oameni care nu au prea multe în cap.

Oricum ar fi, o astfel de alăturare nu își are rostul. În primul rând pentru că sunt două lucruri total diferite și, în al doilea rând, pentru că atitudinea acelor derbedei nu este nicidecum reprezentativă pentru spiritul timișorean. De altfel, și Mos Califar condamna tot pe Twitter Banatul din cauza acelor ființe bipede. Inclusiv acest lucru mi se pare regretabil, deoarece 5 huligani nu reprezintă deloc Banatul. Am putea oare să hulim Anglia doar pentru că huliganii englezi fac ravagii când își părăsesc insula? Evident că nu! La fel stă treaba și cu Banatul. Mai există și pe la noi ființe care au cap doar ca să nu plouă în gât și își varsă frustrările aruncând cu pietre. Acești ”ultrași” nu reprezintă un oraș sau o zonă geografică, ci o categorie de ființe bipede involuate care pot fi reperabile peste tot. Dacă în Timișoara au fost 5, la București sunt cu zecile, la Berlin cu sutele și la Londra, probabil, cu miile. Prin urmare, cred că ar fi dezirabilă o mai mare circumspecție înainte de a alătura două evenimente petrecute în aceeași zi.

Tainele unui oraș nu pot fi descoperite sau redescoperite decât atunci când ai cu cine să le împărtășești, pentru că descoperirile solitare, oricât ar fi ele de importante, nu îți pot oferi acel gust al împărtășirii care crește savoarea oricărui mister. Fiind într-o oarecare măsură conștient de acest aspect am pornit sâmbătă dimineață spre Catedrala din Timișoara, locul unde urma să mă întâlnesc cu ceilalți bloggeri care erau nerăbdători să cunoască Timișoara. Dimineața era răcoroasă și nimic nu părea să prevestească acea căldură meteorologică și sufletească ce avea să anime un proiect organizat cu multă sârguință și implicare de Nebuloasa și Cristina.

Când am revenit eu din Italia, detaliile organizatorice erau deja stabilite aproape în totalitate. În acest context, contribuția mea la acest proiect a fost alegerea ghidului. Cunoscându-l pe Dan Cărămidariu încă de pe vremea când ștergeam cu coatele colbul de pe băncile liceului nu am ezitat nicio clipă să-l propun ca ghid, cu atât mai mult cu cât este și el blogger. În cele din urmă propunerea mea s-a dovedit a fi providențială pentru că Dan a făcut o treabă excepțională, iar aceasta este părerea participanților, nu doar părerea mea. Ghidul nostru s-a evidențiat prin dibăcia de a nu turui pur și simplu niște date sau informații, integrându-le într-o poveste fascinantă despre ceea ce a fost Timișoara, ceea ce este ea acum și ceea ce ne-am dori cu toții să fie pe viitor. (un exemplu: cred că toți participanți își amintesc de proveniența cuvântului ”fraier” pe care Dan ne-a explicat-o la un moment dat).

Chiar dacă sunt născut și am crescut în Timișoara, sâmbătă am aflat destule informații noi despre orașul în care trăiesc. Am avut ocazia să vizitez Muzeul de Artă găzduit în Palatul Baroc și să admir expoziția Corneliu Baba, un pictor despre care am tot auzit dar ale cărui lucrări nu le văzusem până sâmbătă. Am avut ocazia să mă plimb (după mai mult de 10 ani) cu un tramvai vechi fabricat la Timișoara în ”epoca de aur”. Evident, tramvaiul era reamenajat special pentru scopuri turistice, având, cel puțin teoretic, și climă.

Makavelis foarte serios in timpul unui interviu

#TimisoaraNoastra mi-a oferit ocazia să cunosc oameni (pentru că înainte de bloggeri suntem toți oameni) pe care demult mi-am dorit să-i cunosc. Andrei Crivăț, spre exemplu, este inconfundabil știind să spună mereu o glumă și să înveselească atmosfera. M-am bucurat să o cunosc și pe Tomata cu Scufita, iar bucuria mi-a crescut și mai mult atunci când am observat că eram mai roșu decât ea ). Makavelis este cu totul altfel decât mi l-aș fi imaginat. În poză îl puteți vedea concentrat în timpul unui interviu.

Apoi cum să nu-mi aduc aminte de discuția din Scârtz, atunci când la masă ne-am așezat în formație completă cei trei Dani (Stefancu, Cărămidariu și subsemnatul), Adi Dragos si Boghi. Acum probabil mulți se vor șoca citind următoarele rânduri. Principalele teme de discuție au fost istoria creștinismului, teologia, deosebirile teologice dintre confesiunile creștine sau valorile creștine în Europa de azi. Acum serios, cine și-ar fi putut imagina că De ce? ar putea participa cu mare interes la astfel de discutii? Ei bine, a făcut-o și discuția nu a ajuns la capăt căci Nebuloasa ne strunea să o luăm iarăși la picior. Prin urmare, va urma o continuare . oricu, principalul participant la discuție a fost Adi Dragos, lucru care nu m-a mirat pentru ca si in intalnirile anterioare mi-a lăsat impresia de blogger interesat și de ”chestii serioase”.

Evident trebuie să le menționez și pe Corina Georgescu, mama acestui proiect pe plan național și Ana Bulgăr, responsabila plină de entuziasm a proiectului #prinRomania.

Trăgând linie, #TimișoaraNoastra mi s-a părut un proiect extrem de benefic pentru Timișoara și extrem de util pentru bloggeri. Îi aștept acum pe haterii de serviciu care trebuie să-și facă datoria și să blameze inițiativa

Poze

La inceput de drum

Bloggerii se culturalizeaza la Opera din Timisoara

Tramvaiul minune: surpriza organizatorilor

In tramvati, o sedinta gratuita de sauna

Ceea ce eu am numit #churchtweetmeet

Îmi amintesc melodia lui Louis Armstrong: „What a wonderful world”. Un text idilic, plin de sinestezii care îţi îmbată sufletul cu alcoolul binelui ce a mai rămas în noi, dar care stă adesea la fermentat. Videoclipul este însă genial: acestor cuvinte le sunt asociate doar imagini socante, preluate din războaiele ce împânzesc toată lumea. Întradevăr, trăim într-o lume minunată, dar plină de ură!

Trăim una dintre contradicţiile fundamentale ale lumii de azi: fiecare om aleargă în căutarea fericrii, deci a binelui, însă lumea e plină de răutăţi. De multe ori cei consideraţi oameni buni vor să impună binele prin rău, alţii consideraţi răi de multe ori ajung să facă bine. NU cred că există un om absolut bun şi altul absolut rău. Binele şi răul sunt sunt doar nişte complemente circumstanţiale uzate aleatoriu pentru a explicita fraza vieţii. Deci circumstanţele pot provoca orice fiinţă să aleagă intre aceste două complemente. Uneori este ales binele, alteori răul! Într-o viaţă, cu siguranţă, fiecare om a ales si pe unul şi pe celălalt. Cu toţii suntem nişte agramaţi care nu ştim să folosim coerent aceste complemente şi facem confuzii grave, inversiuni iremediabile, metafore letale, epitete violente, comparaţii absurde, hiperbole subdezvoltate etc.

În aceste condiţii, a judeca un semen nu este doar un păcat, ci o analiză gramaticală defectuoasă. Judecătorii altora devin astfel nişte agramaţi cultivaţi, care se cred în stare să analizeze alte fraze dar nu sunt în stare să se exprime coerent.

Acum câteva zile scriam despre protestul comun al bloggerilor italieni împotriva unui proiect de lege care ar afecta libertatea de exprimare în spațiul online. În acel moment nu am dorit să explicitez mai mult problemele cu care se confruntă internauții din Italia, considerând că trebuie să fac acest lucru în cadrul unui reportaj mai amplu și bine documentat despre proiectul de lege în cauză, despre modul în care acesta știrbește libertatea de exprimare a bloggerilor și despre reacțiile pe care această dezbatere le-a generat atât în blogosfera italiană, cât și în dezbaterea politică. O tentativă în acest sens am citit pe blogul Suddent, dar informațiile pe care le conține sunt destul de vagi, trunchiate și, uneori, chiar false (suma amenzii).

Cum a început totul

Proiectul de lege privind interceptările telefonice, electronice și ambientale a fost depus la Senatul italian în data de 11 iunie 2009 de către Ministrul Justiției, Angelino Alfano, conform informațiilor ce pot fi verificate pe site-ul oficial al Senatului italian. Proiectul de lege în cauză face parte dintr-o serie de măsuri pe care guvernul Berlusconi dorește să le implementeze cu orice preț. După un an de dezbateri proiectul de lege încă nu a fost promulgat iar principalele sale prevederi se referă la interceptările telefonice. Interceptările telefonice pot fi făcute doar în cazul infracțiunilor grave care sunt pedepsite cu mai mult de 5 ani de închisoare. Orice telefon poate fi interceptat pe o perioadă de 75 de zile. cu o prelungire de 15 zile în cazuri excepționale. Controversele cele mai mari a proiectului de lege referitor la interceptările telefonice apar atunci când acesta încearcă să limiteze libertatea presei. Conform noilor prevederi, jurnalele pot publica doar informațiile pe care Parchetul le-a făcut publice, jurnaliștii și editorii care încalcă aceste prevederi urmând a fi pedepsiți cu 6 luni de închisoare și amenzi usturătoare.  (Mai multe informații despre forma actuală a proiectului de lege puteți găsi AICI).

În ultimii ani, jurnalele italienești au publicat numeroase informații secrete folosindu-se de sursele pe care le aveau în interiorul Parchetelor. Majoritatea dezvăluirilor de acest gen îl aveau în centru tocmai pe premierul Silvio Berlusconi, prin urmare acest proiect de lege a fost perceput de opinia publică din Italia drept un pachet de prevederi menite să-i asigure liniștea premierului.

Problema bloggerilor

Deși proiectul de lege este în discuție de mai bine de un an, problema bloggerilor a ieșit la suprafață doar în ultimele săptămâni. În luna iunie 2010 proiectul de lege referitor la interceptările telefonice se afla în dezbatere la Senat. În acest context grupul parlamentar PDL (Popolo della Liberta, partidul lui Berlusconi) au introdus un amendament prin care activitatea bloggerilor este echivalată cu demersul jurnalistic, astfel încât bloggerii au obligația de a rectifica un anumit articol dacă acest lucru le este cerut de organele competente. Această rectificare trebuie să survină în decurs de 48 ore de la emiterea cererii, în caz contrar se va emite o amendă ce poate ajunge la 12.550 EUR (mai multe detalii în textul oficial al proiectului de lege pe care îl puteți consulta AICI).

Având în vedere că pentru 99% dintre bloggeri italieni (detalii AICI) suma de 12.550 este una la care nici nu visează, măsurile propuse de guvernul Berlusconi se dovedesc a fi o adevărată cenzură prin intermediul unor amenințări de ordin financiar. Prevederile proiectului de lege sunt aberante din mai multe puncte de vedere.

1. La nivel practic, ce se întâmplă cu un blogger care scrie o știre apoi pleacă 4 zile în concediu? Cererea de rectificare va fi emisă, dar nu va ajunge în timp util la cunoștiința bloggerilor, iar ei vor fi nevoiți să plătească amenda. Bloggerii italieni sunt realmente șocați de o astfel de perspectivă, iar blogul ”Solleviamoci” aduce în discuție tocmai această problemă, la care Berlusconi și cei de la putere încă nu au reușit să dea un răspuns.

2. Unul dintre principalele vicii al acestei prevederi constă în faptul că blogurile sunt puse pe aceeași treaptă cu site-urile unor publicații precum Corriere della Sera sau Repubblica. Este incredibil, dar există politicieni care chiar susțin acest lucru. De exemplu senatorul UDC Amedeo Ciccanti este de părere că atât bloggerii cât și ziarele sunt operatori de informații, prin urmare trebuie să se supună cu toții acelorași norme de procedură penală, considerând că o diferențiere între bloggeri și jurnaliști în funcție de diversele tipologii de platforme informaționale pe care le folosesc ar fi doar o dovadă de ingenuitate.

În mod evident, un astfel de punct de vedere poate fi cu greu acceptat chiar de către colegii de partid ai domnului Amedeo Ciccanti. Într-un interviu recent, deputatul UDC Roberto Rao afirmă clar că blogurile și site-urile de știri nu pot fi echivalate. În opinia domnului Rao, site-urile de știri sunt structuri bine organizate cu un cod deontologic și reguli de anchetă clare, iar acestea trebuie respectate de către toți colaboratorii. În cazul blogurilor nu prea poate fi vorba de așa ceva în opinia domnului Rao. Fiind un instrument diferit de informare, blogurile nu pot fi echivalate legal cu instituțiile mass-media. În acest caz, bloggerilor le-ar fi frică să mai scrie ceva, pentru că vor fi trași la răspundere dacă informațiile date de ei vor fi dezmințite ulterior, iar acest lucru ar conduce la o veritabilă cenzură și ar afecta libera circulație a informațiilor.

Blogosfera italiană însăși i-a răspuns domnului Ciccanti într-un mod foarte coerent și argumentat prin vocea bloggerului Il NIchilista, al cărui material a fost preluat de principalele publicații din Peninsulă. Într-un limbaj foarte elevat și coerent, Il Nichilista combate tezele propuse de Ciccanti, arătând că principala regulă de control a informațiilor din blogosferă ar putea consta în extinderea prevederilor art. 8 din legea privind libertatea presei și asupra blogurilor.

Reacția mediului online italian

Reacțiile internauților italieni nu s-au lăsat așteptate, deși șansele de a se schimba ceva sunt destul de reduse. Săptămâna trecută bloggerii italieni au ieșit în stradă protestând în Piazza Montecitorio împotriva prevederilor menționate anterior. Din păcate participarea în rândul bloggerilor a fost destul de redusă, după cum menționează și Arianna Ciccone pe site-ul oficial de protest împotriva legii interceptărilor, valigiablu.it. În acest context se cuvine a iniția o dezbatere ulterioară referitoare la transformarea modalităților de protest în epoca IT. Oare în zilele noastre mobilizarea oamenilor în jurul unui scop poate avea ca unic indicator numărul participanților la un miting?

Greu de spus, cu atât mai mult cu cât vorbim de mediul online. Mobilizarea maselor în jurul unui scop se face astăzi prin intermediul rețelelor de socializare. În acest context merită menționat că mișcarea de protest împotriva proiectului de lege referitor la interceptările telefonice are și o pagină pe facebook care numără deja peste 7000 de aderenți.

Un altă formă de protest destul de interesantă o putem găsi pe blogul Solleviamoci. Un blogger a elaborat un plugin pentru latforma Wordpress care generează și postează în mod automat o rectificare prestabilită. O altă funcțiune a acestui plugin permite vizitatorilor să ascundă toate rectificările și să navigheze doar prin articolele originale. Plugin-ul poate fi descarcat de pe blogul menționat și instalat pe orice platformă Wordpress utilizată pentru administrarea unui domeniu propriu.

Probabil că în aceste condiții un protest în online ar putea avea mult mai mult impact decât un miting de stradă.

Raiul bloggerilor este Islanda

În România presa este percepută ca o vulnerabilitate la adresa siguranței naționale, iar în Italia bloggerii sunt pe cale să fie cenzurați prin amenințarea unor amenzi ce pot  trece de 12.000 EUR. Din purgatoriul cotidian al blogosferei italienești, bloggerii italieni privesc cu jind spre raiul bloggerilor care are o localizare foarte precisă: Islanda. Conform cotidianului italian La Repubblica,  pralamentul islandez a aprobat o lege care garantează o protecție aproape totală bloggerilor care publică detaliile unor anchete judecătorești sau chiar secrete militare (în genul celor publicate de Wikileaks).Prin aceasta măsură Islanda dorește să garanteze libera exprimare și ar putea deveni buncărul jurnalismului de investigație.

Toată suflarea blogosferică timișoreană așteaptă ziua de sâmbătă când ne vom plimba de la răsărit și până la apus prin Timișoara alături de invitații de vază din blogosfera românească. Din câte am înțeles ier de la Nebuloasa și Cristina, pe oaspeții noștri îi așteaptă un traseu superb și câteva surprize cel puțin interesante, dar trebuie să păstrăm secretul.

Vom avea și un ghid pe măsură în persoana lui Dan Cărămidariu, care, atunci când vine vorba de Timișoara și Banat, este o adevărată enciclopedie.

O păsărică mi-a șoptit azi dimineață ca la eveniment vor participa TVdece, Andrei Crivăț, Makavelis, Alexandru Negrea, Corina Geogrescu și mulți alții. Abia aștept să-i cunosc. Cred că vom avea multe de văzut și de povestit prin piețele Micii Viene.

Vremea am înțeles că va ține cu noi, dar nu are încotro atunci când 40 de oameni se pun să viziteze un oraș devenit simbolul libertății.

Prin Timișoara noastră e un proiect al BlogDeTurism realizat împreună cu bloggerii timișoreni, cu susținerea Hotel Timisoara, Blue Air, Porsche Timisoara, KFC și Trabucuri.com și StartUpDays.

Una dintre știrile importante de ieri a fost cea referitoare la internarea fostului premier Radu Vasile la spital din cauza unor complicații survenite datorită tratamentului cu citostatice la care fostul om de stat a fost supus pentru tratarea cancerului la colon.

Poate Radu Vasile nu a strălucit ca premier, dar el a fost cel care s-a implicat activ în vizita e care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o în România în mai 1999. Dincolo de acest aspect protocolar, se pare că Radu Vasile a fost fascinat de personalitatea carismatică a pontifului polonez. După moartea acestuia, teologul american George Weigel a scris o biografie voluminoasă și extrem de bine informată a Papei Ioan Paul al II-lea.

Cartea lui Weigel a apărut și în limba română, fiind publicată în 2007 de editura Galaxia Gutenberg. Traducătorul volumului a fost tocmai Radu Vasile. Cartea avea aproximativ 800 de pagini. Traducerea unei astfel de cărți necesită cunoștiințe teologice aprofundate, multă răbdare și perseverență. Pe o astfel de traducere Radu Vasile ar fi trebuit să primească între 4000 și 5000 EUR. Ei bine, Radu Vasile a făcut-o în mod voluntar și nu a dorit să primească niciun cent pentru munca sa! Un gest extrem de frumos care ne arată că nu toți oamenii politici sunt hoți și nemernici.

În calitate de autor, Radu Vasile a mai publicat două cărți la aceeași editură: Tunica ruptă în 2009 și Buricul președintelui tot în 2009.

Pe site-ul editurii puteți comanda aceste cărți.

Iulian Comănescu a postat astăzi pe blogul său un articol pe cât de scurt, pe atât de interesant, referitor la posibilitatea de a privi biserica într-o grilă de marketing/imagine. Comănescu este de părere că poate fi cam ”păcătos” să comunici cu mijloace contemporane și vine cu un exemplu concret pe care nu aș vrea, însă, să îl comentez. Aș dori să mă refer principial la mijloacele de comunicare pe care biserica le folosește sau ar trebui să le folosească.

În acest context nu sunt de acord cu Iulian Comănescu și consider că Biserica ar trebui să se folosească intens de mijloacele moderne de comunicare, nu neapărat în scopuri de marketing ci în scopul promovării unor valori specifice. Ideea că aceste mijloace ar trebui respinse din cauză că astfel s-ar altera tradiția trebuie nuanțată din punct de vedere teologic și nu numai. De cele mai multe ori tradiția este asociată cu anacronismul, ceea ce nu este cazul (sau nu ar trebui sa fie) în cazul Bisericii. Tradiția este un proces viu și dinamic, în niciun caz o realitate statică. Mai exact, dogmele propovăduite de biserică sunt mereu aceleași. Ele nu se schimbă. Dar exprimarea și transmiterea dogmelor este un aspect care nu este static.

Biserica este comunicatorul unui mesaj. Privind din această perspectivă, Biserica trebuie să se îngrijească de recepționarea mesajului ei în societate. Or, atunci când comunici un mesaj folosindu-te de un strat cultural pe care lumea nu îl mai înțelege intervine un viciu de comunicare, iar receptorul nu percepe mesajul transmis de emițător pe canale anacronice. Mijloacele moderne de comunicare trebuie folosite de Biserică, pentru ca altminteri mesajul Bisericii nu mai este recepționat și își pierde din consistență.

Într-o lume în care valoarea și non-valoarea cred că Biserica ar avea doar de câștiga dacă ar fi mai prezentă acolo unde se generează informația. Mai exact, Biserica ar trebui să folosească din plin mijloacele Social Media. Biserica se află astăzi în criză și datorită faptului că ea comunică acolo unde nu o ascultă nimeni, în loc să comunice acolo unde toată lumea este prezentă. Biserica ar trebui să-și construiască un brand în online.

Este drept, aceste afirmații ar putea părea șocante pentru anumite cercuri de ortodocși de exemplu, lucru pe care îl surprinde și Iulian Comănescu. Și totuși, ele nu au motiv să șocheze, pentru că, repet substanța mesajului pe care Biserica îl transmite nu se schimbă odată cu diversificarea mijloacelor de emitere a mesajului. Tradiția liturgică, spirituală și teologică nu se schimbă cu absolut nimic.

La acest capitol BOR este deficitară, în timp ce Biserica Catolică (la centrul ei) stă foarte bine. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică se află cam la același stadiu ca și BOR, cu mențiunea că BOR se află cu mult în fața BRU în ceea ce privește PR-ul tradițional. În acest context, principalele biserici din România ar avea numai de câștigat dacă ar urma modelul Vaticanului. Poate puțini știu dar Vaticanul are canal pe Youtube iar Osservatore Romano (ziarul oficial al Vaticanului) are cont pe Twitter, Sfântul Scaun are un birou de presă extrem de activ, iar Papa Benedict al XVI-lea i-a îndemnat de nenumărate ori pe clerici să se folosească de mijloacele contemporane de comunicare pentru a transmite mesajul evanghelic. Rezultatul este faptul că în Italia Biserica Catolică este luată în seamă din punct de vedere mediatic, în timp ce nu putem spune că se întâmplă același lucru cu bisericile din România.

Sistemul românesc de învățământ are multe lacune și se deosebește profund de învățământul din alte state europene dezvoltate. Una dintre principalele diferențe rezidă în faptul că sistemul nostru de învățământ pune accent pe memorarea unor informații fără ca acestea să fie trecute printr-un filtru critic, în timp ce sistemele occidentale de învățământ pun accent pe capacitatea de a găsi o anumită informație și a o filtra critic cu ajutorul rațiunii. Practic, învățământul românesc încearcă să te învețe CE SĂ GÂNDEȘTI (o meteahnă comunistă de care nu am scăpat încă), în timp ce învățământul occidental de învață CUM SĂ GÂNDEȘTI. Din aceste motive, învățământul românesc este, practic, axiomatic, în timp ce învățământul din alte țări civilizate este dialogic. La noi ți transmite un enunț pe care trebuie să-l memorizezi și pe care nu ai voie să-l discuți, în timp ce în alte locuri ești îndemnat să confrunți mai multe opinii pentru a ajunge la o sinteză critică.

Din vremurile liceului ne amintim cu toții comentariile la limba română pe care trebuia să le învățăm pe de rost și să le redăm atunci când eram examinați. Orice abatere de la redarea fidelă a comentariului era taxată. Dacă un critic literar spune că Nichita Stănescu este genial, atunci tu ca elev nu ai voie să nu-ți placă Nichita! Și dacă nu își place ești nevoit, oricum, să redai fidel elogiile indicate fără a-ți putea exprima propriul punct de vedere.

Un astfel de sistem educativ este extrem de păgubos pentru formarea individului pentru că dăunează grav procesului de gândire. Gândirea omenească nu este o colecție de axiome sau de informații stocate în creier, ci un mecanism extrem de fin care moare dacă nu este pus în mișcare. Or, de cele mai multe ori, școala românească nu pune în mișcare acest mecanism.

Rezultatele pot fi vizibile la toate nivelele: carențe de logică, grave lacune de cultură generală, deficiențe serioase în elaborarea unui argument puternic, plagiatul (pentru că nu se cultivă o cultură a surselor de informație) ș.a.m.d.