Cel care striga in pustie

După cum cred că ați observat cu toții, Cel care strigă în pustie a luat o mică pauză în ultimele două săptămâni, timp în care s-a plimbat #prinRomania. Nu cu proiectul Petrom, ci pe cont propriu. Plimbarea a început în Munții Retezat, loc despre care v-am vorbit deja, și a continuat cu o călătorie la Sovata pentru a participa la o nuntă ungurească. Despre nuntă vă voi povesti, cel mai probabil, în postul următor. Acum voi vorbi despre Sovata.

Ceea ce știam despre Sovata era faptul că este o stațiune turistică undeva la granița dintre județele Mureș și Harghita. Nu am umblat prin prea multe stațiuni de genul acesta, dar experiența mea cu stațiunile a fost traumatizantă, deoarece m-am luat cu mâinile de cap atunci când am fost la Băile 1 Mai sau la Băile Felix și aproape m-a apucat plânsul când am văzut ce a ajuns Băile Herculane. Prin urmare, mă așteptam ca Sovata să fie ceva asemănător. Probabil providența a ținut să-mi demonstreze încă odată că prejudecățile sunt un lucru păgubos, pentru că la Sovata am descoperit un colț de Occident. Și nu mă refer la tot orașul, ci strict la stațiune.

Stațiunea este extrem de curată și îngrijită, iar dacă ne gândim la fluxul de turiști care trece pe acolo acest aspect este realmente remarcabil. Trebuie să cauți foarte mult vreun gunoi aruncat flegmatic undeva la marginea drumului și cel mai probabil tot nu vei găsi. În Sovata marginea drumurilor nu este a gunoaielor, ci a florilor. Cât e stațiunea de lungă, pe marginea drumului se află un lanț neîntrerupt de flori colorate vioi.

Fațadele vilelor vechi sau noi sunt toate restaurate (cu vreo două excepții, despre care am înțeles că sunt imobile aflate încă în litigiu) și îngrijite. La Sovata nu vei întâlni palate țigănești, ci doar clădiri monument arhitectural. Practic, cred că Sovata ar putea fi în sine o școală de arhitectură. Curțile caselor sunt, de asemenea, foarte bine îngrijite, aranjate cu flori și gazon, curate etc.

Principalul punct de atracție al stațiunii este Lacul Ursu, un la sărat în care mulți turiști de toate vârstele se scaldă încercând să exploateze la maxim efectele terapeutice ale apei sărate. Accesul la Lacul Ursu este cu taxă, dar pentru prima dată mi se pare o taxă utilă, pentru că malul lacului este foarte bine amenajat cu loc de plimbare și piste de biciclete, iar acestea din urmă sunt un peisaj destul de rar în România anului 2010.

Din păcate am putut sta doar 4 zile la Sovata, dar am descoperit un loc în care merită să-ți faci concediul, chiar dacă e în România!

După ce am vizitat Munții Retezat și Băile Herculane, ne continuăm periplul nostru #prinRomania pe urma locurilor minunate nedescoperite incă de cea mai mare parte dintre români.

De data aceasta vom vizita un loc minunat din Banatul de Munte, o adevărată răscruce aflată pe drumul dintre Dunăre și Munții Semenic și neatinsă prea mult de turiști. Ravensca este un sat situat pe coama unui munte departe de tumultul lumii, un loc unde liniștea și tihna sunt principalele caracteristici. Banatul este cunoscut, ăe bună dreptate, datorită multiculturalității, iar acest lucru se poate verifica printr-o vizită la Ravensca, un sat de cehi în care trăiau doar două familii de români atunci când l-am vizitat.

La Ravensca se poate ajunge fie dinspre Dunăre, pornind din localitatea Berzasca, fie dinspre Bozovici – Dălboșeț după un urcuș anevoios ce șerpuiește printr-o pădure încă bogată ce fură privirea cu ipostazele ei sălbatice. Atunci când am vizitat Ravensca (acum vreo 5 ani) drumurile de acces nu erau asfaltate și, din câte știu, nu sunt nici acum, dar poate că acesta este un lucru pozitiv în anumite aspecte, pentru că doar așa poate căpăta valențele unui drum inițiatic către un loc care după un drum asfaltat ar putea părea orășenilor drept fiind golit de conținut.

Acolo pe coama muntelui, la întretăierea mai multor drumuri și văi se află centrul satului format, evident, dintr-o biserică de culoarea zăpezii, mică dar extrem de îngrijită. Lângă biserică se află școala primară și aceasta mult mai îngrijită și mai curată decât multe școli de oraș. De acolo casele se răsfiră ca undele unui lac în jurul unei pietre aruncate accidental pe coama muntelui și pe văi în jos. Casele sunt îndeobște micuțe și viu colorate, cu ogrăzi destul de încăpătoare și bine îngrijite, ceea ce vorbește de la sine despre hărnicia locuitorilor.

Ceva mai departe de centrul satului există un loc desprins din basme străvechi. De acolo, de pe coama unui munte poți vedea la stânga un munte și mai înalt (Munții Semenic) care toamna sunt deja înzăpeziți, iar în partea dreaptă, privind în jos pe o vale tot mai largă, se poate vedea Dunărea care se ostenește să treacă prin munți, formând un loc minunat în România: Clisura Dunării. Ravensca este un adevărat loc de mas la o răscruce de drumuri de unde nu ai mai vrea să pleci, în primul rând pentru că este greu de decis dacă să pornești pe munte sau spre Dunăre. În aceste condiții, mai bine rămâi în continuare la Ravensca. Ai de ce!

Oamenii de acolo sunt extrem de ospitalieri. Am ajuns acolo când cu un prieten făceam cicloturism prin Munții Banatului. Am pornit din Bozovici dimineața și am ajuns în jurul prânzului la Ravensca. Nu cunoșteam pe nimeni acolo. Când am ajuns satul părea pustiu. Ne-am pus să ne odihnim la umbra unui nuc de lângă biserică. Tocmai avea loc o slujbă, pentru că era duminică. Fiind îmbrăcați cu costumația clasică pentru practicarea ciclismului am decis să nu intrăm. Nu după mult timp slujba s-a terminat și oamenii au ieșit. Cred că tot satul fusese la biserică, de aceea era așa de pustiu cu doar câteva clipe înainte.

Foarte multă lume a venit să ne salute, să ne întrebe ce vânt ne adusese pe acolo. Erau toți cehi, dar ni s-au adresat în limba română! Păreau foarte preocupați de efortul pe care îl depusesem. Mai muți ne-au invitat la masă în casele lor. Am fost luați prin surprindere de această ospitalitate rar întâlnită. Ne fâstâceam. Am încercat să refuzăm, dar nu se putea nici în ruptul capului. În final, am ajuns să luăm prânzul în casa unei familii din Ravensca. Nici mai știu cum s-a ajuns să mergem tocmai la acea familie la câți s-au oferit. Nu mai știu exact ce am mâncat, îmi amintesc doar o ciorbă de cartofi extraordinară, care l-ar face, probabil, invidios chiar și pe Adi Hădean. Am mâncat foarte bine. Noroc câ în acea zi mai trebuia să ajungem doar până la Berzasca, prin urmare aveam doar de coborât cu bicicletele.

Când am plecat foarte mulți oameni au venit la ieșirea din sat pentru a ne saluta. Ne-am despărțit promițând că voi reveni. Spre rușinea mea până astăzi nu am reușit să-mi țin promisiunea. Sper să nu se fi supărat pe mine minunații locuitori din Ravensca.

P.S. Îmi cer scuze pentru poze! Atunci când am fost la Ravensca nu aveam aparat digital. Pozele respective sunt dosite undeva dar momentan nu am avut acces la ele. Aceste poze le-am primit de la o prietenă care a fost de curând la Ravensca. Din cauza vremii, insa, pozele acestea nu spun totul despre frumusețea acelui loc.

Material preluat de pe TOTB

. 

Suntem in zona de finis a cursei de semi-maraton desfasurata recent la Tusnad. E destul de rece, innorat si alergatorii sosesc unul dupa altul. Fetele lor sunt marcate de efort, inrosite, transpirate, insa se lumineaza brusc cand vad ca mai au doar cativa metri pana la linia de sosire. Aplauze razlete insotesc efortul fiecarui alergator.

Deodata, se aude insa un strigat: “Cristi, vino!”. Este vocea sotiei lui Cristian Ungureanu, unul dintre atletii care a reusit sa alerge cei 23 de km ai cursei. Povesteste Cristian: “M-am uitat speriat in jur, sotia era aplecata deasupra unui tip cazut. Alerg, ajung la ei. Era un tip la vreo 40 de ani”.

Pe tricoul barbatului cazut e lipit numarul de concurs si numele sau: 89, Dosa Zoltan. “Era alb-albastru la fata”, spune Cristian. “Eram marcat, tineam in maini un om care si-ar fi dat ultima suflare, la propriu, pentru a termina cursa. Cazuse rapus de oboseala si deshidratare la aproximativ 400 de metri inainte de linia de finis. Eram terminat, il simteam cum se stinge in bratele mele”.

Dosa Zoltan este ridicat si intins pe o bancuta din apropiere. Se apropie si alti alergatori, ingrijorati de ceea ce se intampla. “Am inceput sa ii frecam cu apa fruntea, ceafa, mainile si gambele. Nimic. Nici un semn de revenire”. Barbatul devine inert, mana i se desprinde pur si simplu de un stalp de care se tinea. “Eram disperati cu totii. Era din ce in ce mai rece”.

Sotia lui Cristian Ungureanu suna la 112, apelul de urgenta. Este socata cand aude intrebarea operatoarei: “de unde doriti sa vina salvarea, din Covasna sau din Harghita?”. E drept ca lacul Sf. Ana, punctul terminus al cursei, se afla la granita dintre cele doua judete.

Dupa aproximativ zece minute – ce par insa infinite – de masaje, de incercari de a comunica cu Zoltan, acesta reuseste cu greu sa inghita putin dintr-o bautura izotonica. “Au mai trecut aproximativ cinci minute, ce mi s-au parut nesfarsite, pana cand, minune, a deschis ochii. Era rece si ud. Ii spun sotiei sa imi aduca un tricou cu maneci lungi, pentru a-l schimba”, spune Cristian Ungureanu. La un moment dat, fara a spune vreun cuvant, o doamna isi ofera haina pentru a-l acoperi pe barbatul suferind.

“Incet, incet, in aproximativ 25 de minute, Dosa si-a revenit. S-a ridicat in sezut, moment in care am reusit sa-l fortam sa manance niste ciocolata, impreuna cu inghitituri mici din bautura izotonica. Isi revenea. Viata a invins”, rememoreaza Cristian.

Lucrurile nu se opresc insa aici. Cristian Ungureanu si un prieten, Pepi Tilea, decid sa-l ajute pe Dosa Zoltan sa treaca linia de sosire. “O merita”. Nu sunt decat cateva sute de metri, iar cei trei barbati – imbratisati intr-un gest al solidaritatii – inainteaza greoi. “Pe parcursul celor 400 de metri, i-am repetat la nesfarsit: <<nu ne predam, nu capitulam!>>. In cele din urma, am reusit sa trecem linia de sosire. Eram cel mai fericit om de pe pamant. Acesta a fost adevaratul moment al victoriei”, incheie Cristian.

Intrați AICI pentru a citi tot articolul.

P.S. CAM ASTA ÎNSEAMNĂ SENTIMENTUL DE COMUNITATE DESPRE CARE VORBEAM ÎN POSTUL ANTERIOR. DUPĂ CUM VEDEȚI NU ESTE O PROBLEMĂ DE POSIBILITĂȚI MATERIALE CI DE UMANITATE SI BUN SIMȚ. CÂND O ASTFEL DE ATITUDINE VA FI ABSOLUT NORMALĂ ÎN SOCIETATEA NOASTRĂ, ȘI CLASA POLITICĂ VA FI DIFERITĂ. DEOCAMDATĂ ESTE DOAR O EXCEPȚIE. DIN PĂCATE!

Foto: Wikipedia

Chiar dacă vremea nu a ţinut deloc cu noi, am pornit de dimineaţă spre întâlnirea cu Trento, un oraş care pentru orice teolog ar trebui să aibă o semnificaţie aparte. Norii negri şi grei apăsau cu toată forţa lor crestele munţilor şi Lago di Garda, vrând parcă să ne întoarcă din drum. Pentru a ajunge la Trento, din Tignale trebuie să cobori la nivelul lacului, apoi să o iei la stânga către Riva di Garda. Pe cât de înspăimântătoare era vremea, pe atât de spectaculos este peisajul, cel puţin cât am putut vedea din el datorită norilor. Drumul şerpuieşte între munte şi lac, croindu-şi calea prin nenumărate tuneluri, pentru a ajunge, în tinal la Riva di Garda, localitatea care marchează capătul setentrional al lacului.

De aici, pentru câţiva kilometri, peisajul devine puţin mai apatic, până când drumul spre Trento întâlneşte primele văi ale Dolomiţilor. După vreo 80 de km, într-un peisaj alpin extrem de îmbietor, Trento îşi deschide porţile istorice pentru cei care vor să-l viziteze. Un oraş celebru, plin de un farmec aparte care este, probabil, rezultatul unei confluenţe îndelungate a culturilor italiene şi germanice în acest leagăn de istorie care leagă Italia de Austria.

Istoria oraşului Trento este cel puţin bimilenară, bazele sale fiind puse, cel mai probabil, de populaţiile băştinaşe de dinaintea apariţiei Imperiului Roman. Odată cu cucerirea romană, survenită în jurul secolului I î. Hr., Trento a devenit un oraş extrem de important în arhitectura imperială, căci era aşezat pe una intre puţinele căi de comunicaţie cu teritoriile de la nord de Alpi. În evul mediu timpuriu, oraşul a fost cucerit, rând pe rând de către goţi, longobarzi şi franci. La mijlocul evului mediu a devenit un oraş foarte important pentru Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, astfel încât în 1027, împăratul Corrado al II-lea a creat instituţia episcopilor principi, care a rezistat timp de aproape 8 secole, până în 1803. Acest lucru însemna că episcopul oraşului Trento devenea, automat, şi principele regiunii. Prin această instituţie se dorea menţinerea unui climat de pace în acea regiune care să permită comerţul şi schimbul cultural între Italia şi ţările germanice. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Trento trece pentru o scurtă perioadă sub administraţia habsburgică, pentru a redeveni în 1919 teritoriu italian. După cel de al doilea război mondial, locuitorii regiunii Trento şi-au cerut insistent autonomia locală, pe care au şi dobândit-o în cele din urmă. În acest moment, Trento este capitala unei regiuni autonome, în conformitate cu statutul aprobat de către Parlamentul Italian. Autonomia locală nu este una strict economică, ci mult mai cuprinzătoare, regiunea având putere de legiferare şi putere executivă proprie. Desigur, există anumite aspecte care sunt reglementate din capitala Italiei. Locuitorii sunt foarte mulţumiţi cu acest statut, declarând că: “se pare că ştim să gestionăm foarte bine această autonomie”.

Din punct de vedere turistic, Trento este extrem de atrăgător. Ca înfăţişare aş îndrăzni să spun că este cel mai nemţesc dintre oraşele iatalieneşti. Străzi curate şi un aspect general extrem de îngrijit sunt două atuuri extrem de importante ale oraşului. Dincolo de bulevardele largi şi foarte circulate, există, în partea centrală, nenumărate străduţe cu case îngrijite, colorate în mod diferit, cu drumuri pavate. În general aceste străzi sunt foarte asemănătoare cu anumite zone pe care le-am văzut la Munchen. Orarul de deschiere al magazinelor din centru nu este, însă deloc nemţesc, ele fiind închise aproape în totalitate între orele 12:30-15:00, în bunul spirit italienesc.

Din punct de vedere cultural, Trento este expresia vie a unei simbioze culturale fertile între cultura italienească şi cea de sorginte germanică. De altfel, oraşul nu a avut o proprie Academie de Arte decât începând din secolul al XVIII-lea. Din aceste motive, în Trento se pot admira sculpturi, fântâni şi alte opere de artă care poartă semnătura unor artişti austrieci sau germani. De altfel, pictorul german Albrecht Durer a realizat un tablou cu Castello del Buonconsglio ca tematică.

Obiectivele ce nu trebuie ratate sunt, în opinia mea, două: Duomo di Trento şi Castello del Buonconsiglio.

Domul din Trento are o importanţă deosebită pentru lumea catolică, pentru că este locul unde s-au deschis lucrările Conciliului Din Trento (1545-1463) sub pontificatul lui Paul al III-lea, conciliu care marchează începutul contrareformei în Biserica Catolică. Pe locul unde se află astăzi domul a fost construită prima bazilică în secolul V. Ulterior, s-a construit actualul dom integrânf fosta bazilică în partea sa de subsol. Stilul arhitectonic este al domului este gotic cu influenţe romanice, dar acestea din urmă sunt mult mai puţin vizibile decât în cazul domului din Salo pe care l-am descris deja. Baldachinul care acoperă altarul central este realizat în stil baroc.

Una dintre capelele laterale cele mai importante este aşa-numita “Capella del Risorto”,  deasupra altarului aflându-se un crucifix imens cu Hristos având capul aplecat în faţă. Acest lucru a dat naştere unei legende conform căreia, decretele finale ale Conciliului din Trento ar fi fost promulgate de la acest altar, şi nu de la altarul principal, iar poziţia capului lui Hristos ar fi un semn că El însăşi încuviinţează promulgarea decretelor tridentine.

Castello del Buonconsiglio a fost edificat în secolul al XIII-lea fiind reşeinţa episcopilor principi despre care am

Castello Buonconsiglio (logia veneţiană)

vorbit deja. Fiecare nou episcop numit la Trento şi devenit, automat, principe, a dorit să-şi personalizeze reşedinţa, astfel încât castelul s-a aflat într-o continuă extindere şi metamorfoză. Partea cea mai veche a castelului de astăzi a fost construită în secolul al XIII-lea, după cum am spus. Apoi a fost construit un al corp independent de cel deja existent. În cele din urmă, Francesco Alberti a hotărât construirea unui corp de legătură între cele două corpuri independente existente, iar corpul nou contruit poartă numele de “aggiunta albertina” (adaosul albertin). Între timp, un episcop  principe de origine germană, pe numele său Hinterbach, era atât de fascinat de arhitectura veneţiană, încât a dorit să aducă o parte din Venezia la Trento, prin integrarea în corpul cel mai vechi a unei frumoase logii veneţiene, pe care o puteţi vedea şi în poză. Astăzi, castelul devenit muzeu şi unul intre obiectivele turistice cele mai atractive, datorită panoramei superbe ce poate fi contemplată din logia veneţiană.

Acesta este trento văzut prin ochii grăbiţi ai unui turist de o zi. Trento pare a fi un oraş foarte conştient de personalitatea sa impunătoare, care a fost timp de mai multe secole leagănul unei convieţuiri culturale a două elemente atât de diferite la prima vedere: cel latin şi cel germanic.

Alte poze:

Fontana Nettuno

O poartă spre munte

Piazza Duomo

Teatro Sociale di Trento (pentru iubitorii de arhitectură modernă)

Rozeta domului văzută din interior

Detaliu Fontanta Nettuno (în fundal: Muzeul Diecezan)

Recomandări de lectură: Dispecer blogosferă, Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Ioan Usca, Gabriela Savitsky, Dan Negru, MIhnea Georgescu, Presa în blugi, Raimi, Trilema, Dan Popa, Cabral, Manafu, Comănescu, Paul Gabor, Cristian Orgonas, Achilianu, Rating politic.

Călătorului îi şade bine cu drumul, prin urmare trebuie să o ia mereu din loc spre tărâmuri ce aşteaptă să fie descoperite în fiecare zi e peroanele care vâd în turism mai mult decât hotel cu piscină, retaurante rafinate sau magazine de lux. Lago di Garda este atat de întins ca suprafaţă, încât cred că ar fi nevoie de cel putin o lună pentru a putea vizita toate localităţile adiacente.

Lago di Garda este lacul cel mai mare din Italia, având o suprafaţă de aproximativ 360 km pătraţi. Dată fiind aceată întinere, lacul Garda se întinde pe trei regiuni diferite: Lombardia (Brescia), Veneto (Verona) şi Trentino-Alto Adige (Trento). În partea sa setentrională Lago di Garda ajunge să mângâie tandru poalele Alpilor, având o formă îngustă şi alungată. Partea meridională şi sudică a lacului este mult mai largă şi se îndepărtează de Alpi ajungând în ţinutul deluros al regiunii Brescia. În partea sa montană, lacul Garda este împrejmuit de două lanţuri muntoase. Cel oriental este paralel cu lacul, în timp ce cel occidental relevă o formă mai sinuasă. Vârfurile cele mai înalte din aceste zone sunt Cima Presanella (3556 m) şi Monte Adamello (3554 m).

Lago di Garda se află la o altitudine de 65 m, având cel mai adânc punct la peste 300 m, ceea ce înseamnă că punctul cel mai adânc se află mult sub nivelul mării, iar acesta este un aspect extrem de interesant care a dat foarte mult e furcă geografilor şi geologilor atunci când era vorba de a stabili originea lacului. În orice caz, din punct de vedere morfologic, atât Lago di Garda, cât şi Lago Maggiore, Como sau Iseo sunt foarte asemanatoare, cu o formă lunguiaţă de la nord spre sud şi care face legătura între Alpi şi ţinutul colinar de origine morenică aflat mai la sud.

Astăzi am vizitat orăşelul Salò, care se află în partea meridional-sudică a lacului, situat pe malurile golfului omonim. Salò este un oraş tipic pentru partea de nord a Italiei: curat, aranjat bine, cochet. Este un oraş cu o istorie bogată care începe încă din tipurile romanilor şi care, în secolul trecut a avut un rol destul de important în istoria Italiei. În perioada 1943-1945, la Salo a fost fondată aşa-numite Republică Socială Italiană, sau Repubblica di Salo. Titulatura aceasta i-a fost conferită, deoarece în perioada menţionată anterior, au fost dizlocate aici mai multe ministere din Roma, printre care Ministerul de Externe.

Un loc important al oraşului, este, evident, domul care are o vechime de 508 ani. Din punct de vedere arhitectural, domul din Salo se incadrează în stilul neogotic cu influenţe romanice. În interior, există numeroase picturi care poartă semnătura unor renumiţi artişti renascentişti ai zonei, precum Romanino, Moretto sau Veronese. Localitatea se află plasată pe o importantă falie tectonică, prin urmare este o zonă cu risc seismic ridicat. Ultimul cutremur a avut loc în anul 2002, când arcele navelor laterale s-au prăbuşit în mare parte. Au fost retaurate foarte repede, conferinu-li-se o structură mult mai rezistentă la cutremure.

Salò este astăzi un oraş eminamente turistic, în accepţiunea modernă a turismului pe care nu o împărtăşesc în totalitate. Hotelurile şi vilele au apărut ca ciupercile după ploaie, prin urmare cred că vara oraşul este plin de turişti şi de forfota aferentă. În extra-sezon, însă, Salo este un oraş extrem de liniştit care merită vizitat.

Pentru a vă face poftă, iată nişte fotografii:

P.S. Mâine voi vizita oraşul

Trento!
Recomandări: Teodora, Dan Negru, Geanina Lisandru, Octav Pelin, Cristian Lisandru, Dispecer blogosfera, Gabriela Savitsky (căreia îi mulţumesc că m-a transformat într-un personaj în “Cei patruzeci de mucenici”. Dacă vei publica o carte, precum Oana Stoica Mujea, să mă chemi la lansare), Sebra, Teo Negură, Victor Ionescu, Alexandru Marin, Dan Caramidariu, Băiatul ciudat, Deceneu, Evergreen,  Ioan Usca, Simion Cristian,  World Changed, Chinezu, Victor Ciutacu, Mircea Badea.