Cel care striga in pustie

De cele mai multe ori avem tendința să privim Europa ca pe un fel de paradis terestru unde dificultățile reale sunt foarte puține și gradul de bunăstare este foarte ridicat. Probabil că aderarea la Uniunea Europeană a multor state din fostul bloc sovietic contribuie la schimbarea acestei percepții epidermice și din aceste motive anul 2010 a fost declarat Anul European pentru combaterea sărăciei. Lansând această inițiativă la începutul anului, președintele J. M. Barroso a făcut referire la anumite date statistice puțin îmbucurătoare publicate de Eurostat.

Conform acestor statistici 16% din populația europeană trăiește undeva dincolo de pragul sărăciei relative. 23 milioane de europeni trebuie să supraviețuiască cu mai puțin de 10 Euro pe zi. Un european din opt trăiește într-o familie în care niciun membru nu deține un loc de muncă. Unul din cinci copii europeni trăiesc într-o sărăcie cruntă dintre care 33% în România, 26 % în Bulgaria, 25 % în Italia și Letonia sau 5 % în Luxemburg. Aproximativ 51% dintre bulgari și jumătate din populația României îndură privațiuni materiale extrem de serioase, la fel ca 16 % dintre italieni sau 5 % dintre suedezi. În ceea ce privește concediul, 37% dintre europeni nu își pot permite nici măcar o săptămână de concediu. În jur de 10% din populația Europei nu își poate încălzi în mod corespunzător locuința pe timp de iarnă. Acestea sunt doar câteva date statistice extrem de dureroase care trebuie să dea de gândit guvernanților din întreaga Europă.

După cum se poate observa, România se află pe primul loc la toate capitolele acestei statistici. Chiar și vecinii noștri de la sud de Dunăre stau mai bine decât noi. La scară globală se poate vedea că statele din fostul bloc comunist sunt cele care stau cel mai rău în ceea ce privește sărăcia populației, în timp ce statele din nordul Europei stau cel mai bine. În aceste condiții este normal să ne punem întrebări printr-un exercițiu echilibrat al autoconștiinței pentru a vedea unde s-a greșit și ce s-ar putea face pentru combaterea sărăciei. Ne vom referi îndeosebi la România, pentru că această statistică este o rană deschisă care doare extrem de tare.

Analiza noastră nu poate eluda răspunsul pe care ideologia de dreapta și cea de stânga îl dau sărăciei. România vine după aproape 50 de ani de dictatură de stânga și a trecut prin încă 20 în care politicile de stânga au fost implementate chiar și de guverne care se declarau de centru-dreapta. Statul se vede confruntat cu proprii cetățeni ale căror nevoi de bază nu le sunt satisfăcute. Unii le dau săracilor pește (guvernele de stânga), iar altele îi învață să pescuiască (guvernele de dreapta). Din păcate, la acest capitol mai toate guvernele postdecembriste au marjat pe prima variantă, drept pentru care în momentul de față România cheltuiește aproape 40% din PIB pe ajutoare sociale. În mod evident, lucrurile nu pot rămâne așa.

Atunci când vorbim de sărăcie în cadrul unui stat problema principală nu este găsirea unei soluții rapide (de genul ajutoarelor sociale) ci modul prin care statul (clasa conducătoare) înțelege să se relaționeze cu săracii. Din punct de vedere moral, o evaluare relațională a situației este mult mai importantă decât acțiunea concretă, chiar dacă evaluarea în sine trebuie finalizată cu o acțiune concretă. Acordarea unui ajutor social denotă o relaționare defectuoasă a statului cu populația săracă pentru că, dincolo de aparențe, exprimă o desconsiderare a demnității celuilalt. De ce spun asta? Pentru că guvernantul care acordă un ajutor social săracului va avea tendința să-l considere pe acesta o persoană inferioară. Dându-i săracului un pește se va adânci abisul dintre cel care primește peștele și cel care este în măsură să îl ofere, pentru că cel din urmă va poza mereu salvatorul celui dintâi și îl va folosi astfel ca masă de manevră pentru propriile interese (cum ar fi interesele electorale, iar în acest sens pomenile electorale sunt un exemplu concludent).

Din contră, statul care în loc să dea pește săracilor îi va învăța să pescuiască, denotă o relaționare mult mai bună cu proprii cetățeni, pentru că încearcă să colmateze abisul ce există între omul sărac și guvernantul care trebuie să găsească o soluție. Astfel, responsabilitatea statului ar trebui să fie aceea de a oferi cetățenilor săi o formare care să-i ajute să iasă din starea de sărăcie, să garanteze existența unei economii libere și concurențiale, generatoare de locuri de muncă ș.a.m.d. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, nici pomenile electorale nu ar mai avea aceeași priză la oameni, pentru că săracul nu-l mai va percepe pe politician ca salvator și va avea conștiința propriei demnități.

Iulian Comănescu a postat astăzi pe blogul său un articol pe cât de scurt, pe atât de interesant, referitor la posibilitatea de a privi biserica într-o grilă de marketing/imagine. Comănescu este de părere că poate fi cam ”păcătos” să comunici cu mijloace contemporane și vine cu un exemplu concret pe care nu aș vrea, însă, să îl comentez. Aș dori să mă refer principial la mijloacele de comunicare pe care biserica le folosește sau ar trebui să le folosească.

În acest context nu sunt de acord cu Iulian Comănescu și consider că Biserica ar trebui să se folosească intens de mijloacele moderne de comunicare, nu neapărat în scopuri de marketing ci în scopul promovării unor valori specifice. Ideea că aceste mijloace ar trebui respinse din cauză că astfel s-ar altera tradiția trebuie nuanțată din punct de vedere teologic și nu numai. De cele mai multe ori tradiția este asociată cu anacronismul, ceea ce nu este cazul (sau nu ar trebui sa fie) în cazul Bisericii. Tradiția este un proces viu și dinamic, în niciun caz o realitate statică. Mai exact, dogmele propovăduite de biserică sunt mereu aceleași. Ele nu se schimbă. Dar exprimarea și transmiterea dogmelor este un aspect care nu este static.

Biserica este comunicatorul unui mesaj. Privind din această perspectivă, Biserica trebuie să se îngrijească de recepționarea mesajului ei în societate. Or, atunci când comunici un mesaj folosindu-te de un strat cultural pe care lumea nu îl mai înțelege intervine un viciu de comunicare, iar receptorul nu percepe mesajul transmis de emițător pe canale anacronice. Mijloacele moderne de comunicare trebuie folosite de Biserică, pentru ca altminteri mesajul Bisericii nu mai este recepționat și își pierde din consistență.

Într-o lume în care valoarea și non-valoarea cred că Biserica ar avea doar de câștiga dacă ar fi mai prezentă acolo unde se generează informația. Mai exact, Biserica ar trebui să folosească din plin mijloacele Social Media. Biserica se află astăzi în criză și datorită faptului că ea comunică acolo unde nu o ascultă nimeni, în loc să comunice acolo unde toată lumea este prezentă. Biserica ar trebui să-și construiască un brand în online.

Este drept, aceste afirmații ar putea părea șocante pentru anumite cercuri de ortodocși de exemplu, lucru pe care îl surprinde și Iulian Comănescu. Și totuși, ele nu au motiv să șocheze, pentru că, repet substanța mesajului pe care Biserica îl transmite nu se schimbă odată cu diversificarea mijloacelor de emitere a mesajului. Tradiția liturgică, spirituală și teologică nu se schimbă cu absolut nimic.

La acest capitol BOR este deficitară, în timp ce Biserica Catolică (la centrul ei) stă foarte bine. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică se află cam la același stadiu ca și BOR, cu mențiunea că BOR se află cu mult în fața BRU în ceea ce privește PR-ul tradițional. În acest context, principalele biserici din România ar avea numai de câștigat dacă ar urma modelul Vaticanului. Poate puțini știu dar Vaticanul are canal pe Youtube iar Osservatore Romano (ziarul oficial al Vaticanului) are cont pe Twitter, Sfântul Scaun are un birou de presă extrem de activ, iar Papa Benedict al XVI-lea i-a îndemnat de nenumărate ori pe clerici să se folosească de mijloacele contemporane de comunicare pentru a transmite mesajul evanghelic. Rezultatul este faptul că în Italia Biserica Catolică este luată în seamă din punct de vedere mediatic, în timp ce nu putem spune că se întâmplă același lucru cu bisericile din România.

Sistemul românesc de învățământ are multe lacune și se deosebește profund de învățământul din alte state europene dezvoltate. Una dintre principalele diferențe rezidă în faptul că sistemul nostru de învățământ pune accent pe memorarea unor informații fără ca acestea să fie trecute printr-un filtru critic, în timp ce sistemele occidentale de învățământ pun accent pe capacitatea de a găsi o anumită informație și a o filtra critic cu ajutorul rațiunii. Practic, învățământul românesc încearcă să te învețe CE SĂ GÂNDEȘTI (o meteahnă comunistă de care nu am scăpat încă), în timp ce învățământul occidental de învață CUM SĂ GÂNDEȘTI. Din aceste motive, învățământul românesc este, practic, axiomatic, în timp ce învățământul din alte țări civilizate este dialogic. La noi ți transmite un enunț pe care trebuie să-l memorizezi și pe care nu ai voie să-l discuți, în timp ce în alte locuri ești îndemnat să confrunți mai multe opinii pentru a ajunge la o sinteză critică.

Din vremurile liceului ne amintim cu toții comentariile la limba română pe care trebuia să le învățăm pe de rost și să le redăm atunci când eram examinați. Orice abatere de la redarea fidelă a comentariului era taxată. Dacă un critic literar spune că Nichita Stănescu este genial, atunci tu ca elev nu ai voie să nu-ți placă Nichita! Și dacă nu își place ești nevoit, oricum, să redai fidel elogiile indicate fără a-ți putea exprima propriul punct de vedere.

Un astfel de sistem educativ este extrem de păgubos pentru formarea individului pentru că dăunează grav procesului de gândire. Gândirea omenească nu este o colecție de axiome sau de informații stocate în creier, ci un mecanism extrem de fin care moare dacă nu este pus în mișcare. Or, de cele mai multe ori, școala românească nu pune în mișcare acest mecanism.

Rezultatele pot fi vizibile la toate nivelele: carențe de logică, grave lacune de cultură generală, deficiențe serioase în elaborarea unui argument puternic, plagiatul (pentru că nu se cultivă o cultură a surselor de informație) ș.a.m.d.

Am o prietenă care stă la bloc. Bun până aici nimic interesant. De curând ea a început să-și renoveze apartamentul. A angajat pe bani multi o echipa de ”specialisti” sub mâinile cărora apartamentul ar urma să-și schimbe fața. Cred că știm cu toții cum stau lucrurile la bloc, mai ales când vrei să renovezi, ceea ce implică, fără doar și poate, ceva gălăgie în plus. Poate că majoritatea oamenilor înțeleg situația pentru că sunt conștienți de faptul că le va veni și lor cândva rândul să renoveze, așa că nu intervin. Dar în fiecare scară există cel puțin o persoană care începe să facă precum locomotiva unui tren ce intră în gară.

Așa s-a întâmplat și în cazul prietenei mele. Culmea, nu e o persoană în vârstă. Și are o circumstanță atenuantă: are un copil micuț. Bun, într-o zi merge distinsa doamnă cu o falcă în cer și una în pământ la harnicii muncitori din apartament să le spună că ea cheamă poliția și inspectoratul (în construcții) pentru că, zicea ea, sigur nu au autorizație. Șeful muncitorilor începe să-i explice că pentru ceea ce fac ei nu este nevoie de autorizație de la inspectorat, pentru că este doar o renovare interioară, nu se dau jos pereți etc etc. Dar distinsa doamnă nu s-a lăsat. A țipat în continuare de și-a trezit și copilul, și încă jumătate din locatarii care își făceau siesta.

Meșterul încearcă el să negocieze, dar nu prea se poate. În cele din urmă cad de acord că sistează lucrările între ora 14 și ora 16 chiar dacă au doar de dat cu lavabil, că poate urechiușele distinsei locatare sunt deranjate și de zgomotul pe care-l face trafaletul atunci când rulează pe perete. Că doar și meșterii erau fericiți cu o pauză de două ore!

Dar lucrurile nu s-au terminat. După doar o zi, distinsa locatară nu mai era de acord cu cele 2 ore de pauză, vroia o sistare a lucrărilor între orele 12 și 17. Meșterii o pun în temă pe amica despre care vorbeam. Își ia inima în dinți și merge să vorbească cu distinsa locatară. Doar că este greu să transmiți ceva atunci când receptorul, doar când te vede, începe să facă precum o sirenă de pompieri. Și începe distinsa locatară cu argumentația: ”că îmi moare copilul din cauza zgomotului, tremură tot, îl traumatizați” etc. Prietena în discuție încearcă să-i explice că nu o să dureze mult dar că a trebuit să-și renoveze casa și ar fi utilă o înțelegere a situației pentru că, la un moment dat, chiar distinsa locatară va dori să-și renoveze prin casă iar atunci femeia sirenă vine cu argumentul suprem: ”trebuia să mai amâni renovarea până crește copilul”. Mă întreb ce mai e de zis la o astfel de replică? Eu aș rămâne perplex.

Dar Dar discuția continuă, și distinsa locatară este rugată să o sune pe proprietara apartamentului cand e vreo problema si nu să se ducă la meșteri cu o falcă în cer și una în pământ. Și aici intervine un alt moment de cotitură: distinsa locatară neagă vehement că ar fi fost cu jalba-n proțap la meșteri.

-Nu eu nu am fost!

-Păi meșterii mi-au zis că ați fost și în cadrul discuției chiar dvs. ați recunoscut că ați fost.

-Adică vrei să zici că mint? Eu nu am fost, ce nu înțelegi?

-Bun, atunci haideți cu mine sus la muncitori să clarificăm treaba și să le spunem să nu mai mintă.

-Nu vin. Și gata.

Despre această distinsă locatară ar mai fi multe de povestit, dar nu dorim a ne lungi.

Menționez doar că distinsa locatară este ÎNVĂȚĂTOARE. Acum sincer, dvs. v-ați lăsa copiii pe mâna unei astfel de învățătoare?

Mă întrebam nu demult dacă branding-ul de țară poate face minuni, iar astăzi am primit confirmarea că nu poate, cel puțin la noi în mirifica Românie condusă de niște incompetenți cum rar se pot întâlni pe glob în așa funcții înalte. Dintre toți iese în evidență Elena Udrea, cea care a dat-o în bară odată cu ”land of choice” și care a recidivat acum cu ”Explore the Carpathian Gardens” într-un stil mare. Să dezvoltăm puțin această afirmație.

1. Fiasco de PR

Lansarea brand-ului de țară a avut loc astăzi la pavilionul României de la Shaghai și a fost un fiasco din două puncte de vedere: cel al relațiilor publice și diplomatic. Nu a fost bine lansat brandul de țară, că cei de la Hotnews au și publicat o anchetă extrem de interesantă, conform căreia MDRT-ul condus de Elena Udrea nu a înregistrat niciun domeniu de internet intitulat ”explorethecarpathiangardens” sau măcar ”thecarpathiangardens”. Au făcut-o, în schimb, o societate comercială și o persoană fizică. Astfel, conform anchetei Hotnews, CROSSBYTE SOLUTIONS SRL a înregistrat domeniul ”carpathiangarden” atât pe .ro, cât și pe .com. Pe 21 iulie a.c. o persoană fizică a înregistrat și domeniul ”explorethecarpathiangarden.ro”. Cum este posibil ca specialiștii în online branding și PR care au lucrat cu Elena Udrea să nu fi înregistrat un astfel de domeniu? Este o întrebare la care oricât m-aș gândi nu aș reuși să-i găsesc un răspuns logic.

Problema se amplifică la două nivele diferite: incompetența echipei doamnei Udrea și scurgerea de informații. La nivel teoretic sloganul în cauză nu ar fi trebuit desconspirat până astăzi și este clar că unul dintre membrii echipei care au lucrat cu blonda de la drept a vorbit prea mult la o bere. Este inadmisibil ca într-o instituție guvernamentală să se întâmple așa ceva.

Dincolo de toate demersuri ca cel al persoanei fizice care a înregistrat domeniul nu sunt noi în lumea internetului. La începuturile timide ale internetului tot o persoană fizică din Marea Britanie a înregistrat domenii conținând numele marilor orașe după formula numeora.co.uk. Atunci când primăriile acelor orașe s-au trezit că vor să-și facă pagini de internet au observat că domeniile le erau luate. Neavând încotro, au plătit sume mari de bani acelei persoane pentru a intra în posesia domeniului. Bun, asta era la începuturi. Acum lucrurile stau cu totul altfe și atunci când o instituție vrea să lanseze un proiect, unul dintre primele lucruri pe care le face este înregistrarea unui domeniu conținând numele proiectului pe care îl elaborează. MDRT-ul de ce nu a făcut asta? Doar lucra numai cu specialiști. Se pare, însă, că și acești specialiști au fost la fel de profesioniști ca și doamna Udrea.

Fiasco diplomatic

Dacă acest fiasco de PR ce a caracterizat lansarea brandului nu ar fi fost urmat de alte lipsuri mult mai serioase, de natură diplomatică de exemplu, totul ar fi fost mai acceptabil. Dar președintele Traian Băsescu a ales acest prilej pentru a arăta românilor cât este el de economicos, renunțând să participe astăzi la lansarea brandului oficial, deși își anunțase prezența cu surle și trâmbițe în luna mai. ”S-a spus atunci ca urma sa aiba o intalnire la Beijing cu presedintele chinez, Hu Jintao, dupa care urma sa mearga la Shanghai si sa participe la forumul de afaceri romano-chinez, organizat – se spunea atunci-  sub patronajul Presedintiei. Acesta va avea loc vineri, oraganizat de Ministerul Economiei”, aflăm de pe Hotnews.ro. Astfel, președintele Băsescu a ales să-i lase cu ochii în soare pe președintele Chinei (că doar China este un stat ”neimportant”) și pe oamenii de afaceri din acea zonă. Ministrul Afacerilor Externe ne aruncă, însă, praf în ochi vorbind despre o vizită la nivel înalt în China spre sfârșitul expoziției de la Shanghai.

Astfel, lansarea brand-ului de țară a aruncat România în mijlocul unei probleme diplomatice din cauză că Băsescu s-a trezit acum să economisească. Poate era mai înțelept dacă îi venea economisitul atunci când s-au hotărât următoarele cheltuieli bugetare:majorarea bugetului serviciilor secrete, achiziționarea unor avioane de la fier vechi, construirea unui nou sediu SPP sau extinderea sediului Guvernului, chiar dacă (culmea!) aparatul administrativ ar trebui să se micșoreze.

N.B. Piticu.ro ne demonstrează și faptul că logo-ul este din nou copiat și modificat ușor, deci nu a fost rezultatul unui efort intelectual al minunatei echipe de specialiști pe care i-a întocmit doamna Udrea pe bani grei!

Am citit un articol interesant pe blogul lui Iulian Comănescu referitor la notorietatea internautică şi cum poate fi aceasta creionată pornind de la un search pe Google. Dânsul recurge la o ierarhizare în patru trepte: celebritate, notorietate, vizibilitate şi existenţă. Pentru mai multe detalii vă recomand articolul.

Conform criteriului propus de Iulian Comănescu eu m-aş încadra onorabil în categoria oamenilor “vizibili” cu cele 31.800 rezultate afişate lucru care, pe de o parte, mă măguleşte, iar pe de altă parte mă face să fiu sceptic şi nu doresc să mă îmbăt cu apă rece.

Motivul principal al scepticismului meu îl enumeră chiar Iulian Comănescu şi anume faptul că pot exista mai multe persoane cu acelaşi nume şi acelaşi prenume. Iar rezultatele pot varia oricum. Căutând după “Cristi Manafu”, lui Comanescu i-au apărut aproximativ 21.000 de rezultate. Nu puteam crede că un search cu numele meu ar da mai multe rezultate decât unul cu numele lui Mănafu, drept pentru care am dat şi eu un search pe “Cristian Manafu” (deci cu prenumele între şi nu varianta prescurtată) iar rezultatul a fost de peste 60.000 de afişări, deci considerabil mai mare.

Oricum ar sta lucrurile, propunerea lui Comănescu de ierarhizare este extrem de interesantă şi poate da anumite indicii destul de consistente referitor la brandul online al diferitelor persoane.

Încă de când am ajuns în Italia pentru prima dată, acum 6 ani, se tot vorbea despre federalismul fiscal a regiunilor. Implementarea acestui tip de autonomie locală era pe atunci dorită de principalele partide de dreapta care, la vremea respectivă erau în opoziție, dar guvernul condus de Romano Prodi și majoritatea parlamentară de stânga au fost mereu împotrivă. Promotorul cel mai perseverent al acestor idei a fost, și este în continuare, Umberto Bossi, președintele partidului Lega Nord, o formațiune cu principii de dreapta nealterate, ceea ce îi face pe mulți să considere Lega Nord un partid de extremă dreapta. Din păcate.

De aproape trei ani de zile a venit din nou la putere Silvio Berlusconi, conducând o coaliției a partidelor de dreapta numită Popolo della liberta (PDL). Cu această ocazie discuțiile privind implementarea federalismului fiscal au fost reaprinse în cadrul guvernamental, fiind una dintre principalele linii de guvernare ale PDL. În cele din urmă, ieri 20 mai, au fost stabilite și acceptate primele măsuri de implementare ale federalismului fiscal. Acest primul se de măsuri prevede trecerea plajelor, lacurilor, râurilor, porturilor și aeroporturilor mici în administrarea directă a regiunilor. Excepțiile sunt constituite de cursurile importante de răuri precum Po și Tibru, porturile și aeroporturile mari de interes național și alte obiective militare.

Acest prim set de măsuri pentru implementarea federalismului fiscal este extrem de binevenit. De menționat că asupra acestor măsuri, a existat un acord destul de amplu între putere și opoziție, considerându-se că prin ele se vor reduce și eficientiza cheltuielile. Toate formele de venit de pe urma exploatării obiectivelor trecute în administrarea autorităților locale vor merge le bugetele locale, iar administrarea acestor venituri se va afla exclusiv la latitudinea autorităților locului.

Personal, nu sunt de părere că politica italiană ar putea servi drept model politicienilor români, dar consider că mecansimul federalismului fiscal ar trebui implementat și în România. Această formă de autonomie nu este deloc o subminare a unității statului așa cum unii formatori de opinie se chinuie să ne explice, ci, dimpotrivă, ea conduce la o consolidare substanțială a unității pentru că reduce sentimentu de constrângere și crește sentimentul de apartenență. De altfel, redistribuirea fondurilor care se face la București este adesea inechitabilă și nu ține cont de principiul contributivității. De cele mai multe ori, județele care aduc cele mai multe fonduri la bugetul de stat primesc înapoi cele mai puține fonduri pentru investiții. Mai mult, de cele mai multe ori redistribuirea fondurilor se face pe criterii politice și clientelare. Primăriile conduse de primari oranj primesc fonduri în mod disproporționat cu cele conduse de primari nepătați de culoarea portocalie. Autonomia economică locală ar eradica aceste realități. Românii și-ar putea alege atunci conducători locali buni gospodari, poate chiar independenți politic, știind că taxele pe care ei le plătesc vor fi folosite tot în interesul lor și nu pentru satisfacerea clientelei politice a conducătorilor de la București.

Un punct sensibil în ceea ce privește autonomia locală este că, dacă ea se implementează, instituția prefectului nu mai are niciun sens, cel puțin nu în forma în care există astăzi, prefecții find numiți ”de la centru”. Un prim pas pentru implementarea autonomiei economice locale ar fi alegerea prefectului de către populație. Fiecare județ să-și aleagă prefectul pe care îl dorește.

Din păcate, cred că această idee a autonomiei economice a județelor este doar un vis frumos susținut, în general, doar de românii din Ardeal și Banat. 

În final vă propun un sondaj:

În ultima vreme nu am fost foarte activ pe blog din cauza responsabilităților academice care gravitează asupra mea, respectiv predarea lucrării de licență. Cum lucrarea este practic gata și mai necesită doar câteva mici retușuri metodologice pentru a fi predată, sper să revin la bunul obicei de a interveni zilnic pe blog. Voi începe astăzi, evident, referindu-mă la situația economică a României și măsurile lui Băsescu.

Pentru că asupra acestui subiect se discută de o săptămână posibil să nu mai fie foarte multe de adăugat. Aș dori să încep de la anumite enunțuri ce conțin date statistice clare (cifre cum vrea el presidente).

1. Conform BNR, datoria externă a României este de 78, 656 miliarde euro. Alte surse susțin că este de 90 miliarde euro. De menționat că această sumă include doar cash-ul pe care România îl datorează, fără a fi incluse dobânzile aferente. Spre comparație, datoria externă a Greciei este de 300 milarde euro, in contextul în care populația elenă este mult mai redusă numeric.

2. În țările civizilzate procentul din PIB alocat cheltuielolor salariale din sectorul bugetar este de 5-6%. În România este de 9,4%. (Sursa, Cristian Orgonas).

3. Romania avea, la sfarsitul anului trecut, 80 de angajati in sistemul public, raportat la mia de locuitori, cu 19 mai mult decat in Italia, 15 mai mult fata de Spania si cu 11 mai multi salariati decat in Germania (wall-street.ro).

4. Intre ianuarie si octombrie, sectorul privat a pierdut 325.000 de salariati (8.7% din total), iar sectorul public 5000, sau 0.5% din total (Cristian Orgonas)

5. România are aproximativ 5,5 milioane de pensionari si 4,6 milioane salariati, dintre care 1,4 milioane de salariati in sectorul bugetar. Ceea ce înseamnă că 3,2 milioane de angajati în mediul privat trebuie să susțină, pe lângă pensia celor 5,5 milioane de pensionari si pe cei 1,4 milioane de bugetari. (Ministerul Muncii).

6. În România, 46.4% din totalul veniturilor incasate la bugetul general consolidat merg către asistenta socială. Cheltuielile de personal plătite tot din bugetul general consolidat se ridică la 31,1%. (Din nou Cristian Orgonas citand statisticile oficiale ale Ministerului Finantelor) Pentru restul cheltuielilor rămâne o sumă de 22,5%, din acești bani acoperindu-se găurile mari ale economiei precum CFR si Compania Națională a Huilei și alte pierderi, ceea ce înseamnă că pentru dezvoltare, infrastructură etc rămân sub 20 de procente, ceea ce explică următorul enunt:

7. În perioada 2005-2009, au fost modernizaţi numai 812,08 km de drumuri naţionale şi au fost finalizaţi 124,26 km de centuri ocolitoare ale localităţilor, potrivit datelor obţinute de Ziarul Financiar de la Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR). La capitolul autostrăzi, realitatea este şi mai tristă: doar 96,1 km daţi în funcţiune în ultimii cinci ani. Plus 38 km de cale ferată electrificaţi pe un tronson unde lucrările au început în 1988. (Sursa: Dan Selaru)

Nu cred că trebuie să fi mare economist ca să îți dai seama că economia unui stat nu poate funcționa așa! Din aceste enunțuri rezultă că România cheltuie mai mult decât produce iar acest lucru crește deficitul bugetar si datoria externă. O mare parte din această datorie este acumulată prin împrumuturi la bănci făcute de către stat și prin emiterea de obligațiuni. Dacă deficitul bugetar si datoria externă vor crește, valoarea obligațiunilor va scădea drastic, ceea ce înseamnă că cei care au cumpărat obligațiunile vor fi fericiții posesori ai unor hârtii fără valoare, întocmai cum s-a întâmplat în cazul Greciei.

Pe de altă parte cheltuielile salariale la nivel bugetar trebuie drastic reduse! Acest lucru se poate face prin două posibilități: concedierea și scăderea plafonului de salarii și de pensie, Băsescu optând pentru cea de a doua soluție. De subliniat este faptul că reducerea plafonului salarial nu este o soluție viabilă atâta timp cât se menține organigrama stufoasă și total ineficientă a sistemului bugetar! După cum am arătat, România are mai mulți bugetari la mia de locuitori decât țările civilizate care au o populație de două ori mai mare. Prin urmare soluția ar fi concedierea angajaților care mută hârtii dintr-un birou în altul fără plata de salarii compensatorii. Niciun întreprinzător privat nu plătește angajatului salarii compensatorii atunci când îl concediază! Nu văd de ce statul ar trebui să o facă! Eficientizarea sistemului de administrație publică ar trebui să aibă în vedere și diminuarea numărului de ministere și agenții guvernamentale, multe dintre ele neavând niciun rost.

Apoi, este absolut evident că un stat care cheltuie 46,4% din bugetul consolidat pe ajutoare sociale și subvenții nu poate fi niciodată eficient, pentru că nu mai are de unde face investiții în infrastructură. Infrastructura este extrem de importantă, pentru că permite creșterea productivității în sistemul privat, atrage noi investiții și favorizează o circulație mai rapidă și mai sigură a bunurilor, ceea ce atrage după sine încasări mai mari la buget.

Sistemul de pensii este total nesustenabil. La noi există mai mulți pensionari decât salariați, în timp ce în SUA, de pildă, există de două ori mai mulți salariați decât pensionari. Prin urmare întregul sistem de pensii trebuie revăzut. Există câteva sute de mii de pensionari sub 40 de ani în România, ceea ce cred că ar trebui să pună câteva semmne de întrebare.

Din păcate, toate guvernele de după 90 au dus, în mare parte, o politică de stânga, procentul alocat ajutoarelor sociale crescând de la an la an. Acesta este un semn clar că o politică de stânga duce la falimentarea economiei. Există în România categorii de persoane care câștigă lunar și 1000 de euro nefâcând nimic, doar beneficiind de anumite ajutoare sociale din partea statului. În Craiova, se pare că există concentrația cea mai mare de astfel de persoane, multe dintre ele conducând autoturisme de lux și lăfăindu-se în case pe măsură. Rolul statului nu este acela de a fi o instituție de binefacere, ci de a construi un sistem legislativ menit să dea șanse egale tuturor. Spre exemplu când există un post la o ambasadă ce trebuie ocupat eu să știu de acest lucru, să mă pot înscrie într-un concurs și să am șanse egale cu Syda (prietenul Elenei Băsescu). Or aceste aspecte statul nu le garantează.

O altă soluție ar fi privatizarea CFR-ului, a Companiei Naționale a Huilei și a altor astfel de instituții pe prețul de 1 euro dar cu plătirea integrală a datoriilor către stat. Astfel s-ar astupăa găurile produse de-a lungul anilor. Cel mai probabil noii patroni ai unor astfel de companii le vor rentabiliza urmând ca din profitul lor să achite taxe la stat. Astfel bugetul consolidat al statului ar câștiga câțiva mari contribuabili. Daca ar face acest lucru, statul ar câștiga anual echivalentul taxelor plătite, în timp ce acum, nu numai că statu nu câștigă nimic, dar cheltuie sute de milioane de euro pe aceste companii, ca și cum ar arunca banii aceștia într-o gaură neagră. După o privatizare în condițiile menționate, statul ar folosi altfel sutele de milioane cu care astupă găurile acesto companii.

O altă măsură importantă ar fi delimitarea clară dintre stat și Biserică. Construcția bisericilor nu ar trebui sponsorizată de către stat, or alte câteva sute de milioane de euro se duc anual în această direcție, mai ales în perioadele electorale.

Măsuri ca acestea trebuiau luate încă din anul 2009, dar atunci Traian Băsescu era preocupat să semneze legi prin care salariul profesorilor creștea cu 50%. O măsură foarte populistă. Mai mult, în 2009, an electoral, PDL a guvernat în tandem cu PSD ceea ce înseamnă că responsabilitatea situației actuale revine inclusiv PSD-ului! Fiind an electoral, nimeni nu s-a gândit măcar o clipă să ia măsurile necesare. Atunci impactul lor la nivel social ar fi fost mult mai mic, iar acum probabil că nu trebuia să vorbim de un deficit bugetar de 7%. Fondurile primite de la FMI ar fi putut fi folosite realmente în proiecte de infrastructură care ar fi creat alt locuri de muncă plus o cifră de afaceri mult mai ridicată în mediul privat, ceea ce ar fi condus la o creștere a veniturilor în bugetul general consolidat. Dat fiind faptul că nu s-au luat măsuri când a trebuit, România a folosit fondurile FMI pentru plata salariilor și a pensiilor.

Deocamdată atât. Va urma.

Recomandari:

In magazinul Cristinei au aparut noi minunatii. Le puteti vedea si comanda aici, aici, aici, aici, aici si aici.

Pe SPORTLINES puteti citi un material referitor la ciclism in era globalizarii.

Dragi cititori,

Dupa cum bine stiti, ieri a aparut in presa un interviu extrem de controversat pe care Horia Roman Patapievici l-a acordat unei gazete spaniole. Una dintre afirmatiile forte facute de domnul Patapievici a fost aceea conform careia lui Traian Basescu i s-ar fi oferit o caseta cu un film in care “MIrcea Geoana primea un sex oral”. Despre aceasta afirmatie au curs rauri de cerneala in presa si in blogosfera, drept pentru care nu doresc sa dezvolt acest subiect.

O alt aspect interesant al interviului este faptul ca domnul Patapievici s-a auto-declarat “INTELECTUAL PUBLIC”. As dori ajutorul vostru pentru a creiona portretul “intelectualului pblic”. Ce este acela? Cum se manifesta? Cine stabileste criteriile conform carora o persoana este intelectual public sau nu? Patapievici este intelectual public, dar Neagu Djuvara sau Lucian Boia nu sunt si ei intelectuali publici?

Va provoc sa dati raspunsuri sau sa cautati mai multe intrebari. Scrieti comentarii in care sa definiti, sa explicati, sa judecati ce este acela un intelectual “public”. Sunteti de acord cu incluerea lui Patapievici in aceasta categorie? Exprimati-va pur si simplu parerea.

Dupa cateva zile voi sintetiza interventiile voastre intr-un portret robot al intelectualului public!

Update: O definitie in limbaj patapievician a venit de la “daniela”:

ESTE UN LIMBIST ORAL CARE ISI EXPRIMA EXHAUSTIV PUPINBASISMELE NASCUTE DINTR-O AMPLA EXPUNERE A DOSULUI CU CARE SE PREZINTA IN FATA NOASTRA GENERAND ELOGII ADMIRATIVE CELOR CE NU AJUNG LA DOSUL ATOTPUTERNIC.

Cred ca daca Patapievici ar privi putin din afara sa si ar incerca sa defineasca acest concept ar emite o definitie ca aceasta. Felicitari Danielei.