Cel care striga in pustie

Dacă zgândărim puțin prim memorie ne vom aminti cărțile de istorie din timpul liceului, mai exact manualele de istorie a românilor, unde costobocii erau enumerați printre triburile dacilor liberi, dat fiind faptul că nu au fost încorporați în Imperiul Roman. Tentativele de localizare geografică a costobocilor nu sunt tot timpul univoce, dar, în principiu, ei ocupau teritoriul Basarabiei de astăzi și o parte a Bucovinei. Până în secolul II d. Hr. au rămas și-au păstrat independența, apoi au fost cuceriți de popoarele migratoare mai puternice.

Și totuși, costobocii de ieri formează singurul trib dacic care a reușit să-și perpeteueze existența prin meandrele încâlcite ale istoriei până în zilele noastre. Mai exact, costobocii de ieri au devenit emilBOCii de astăzi. Dincolo de o ușoară schimbare a denumirii lor, există anumite trăsături fundamentale ce ne îndreptățesc să tragem concluzia că emilBOCii pe care îi cunoaștem cu toții sunt urmașii costobocilor de odioniară. Să vedem câteva caracteristici:

1. Costobocii, un trib care nu a fost încorporat în Dacia Romană, au pornit în jurul anului 170 d. Hr. un război împotriva cui nu trebuia, adică împotriva Imperiului Roman, aliindu-se cu marcomanii. În istoriografie acest război este consemnat drept: războiul marcomanic. Evident, au fost învinși, iar mai apoi romanii i-au folosit pe costoboci pentru a apăra granițele Daciei în fața vandaliilor oferindu-le bani și pământuri.

EmilBOCii de astăzi au pornit, la rândul lor, un război împotriva unui adversar cu care nu ar trebui să se războiască: poporul român. Tactica emilBOCilor este extrem de dură, tăieturile în carne vie și învrăjbirea adversarilor fiind două dintre armele de temut ale emilBOCilor care doresc să răscumpere înfrângerea strămoșilor costoboci prin câștigarea războiului. Tot de la strămoșii lor, emilBOCii au învățat și tactica oferirii de ”bani și pământuri”, care în contextul actual se concretizează prin pomana electorală. Dai un vot emilBOCilor primești un kilogram de făină!

2. Costobocii locuiau în așezări simple constituite din bordeie și locuințe de suprafață. EmilBOCii de astăzi doresc să-și ia revanșa  față de strămoșii lor mutându-se la vile luxurioase și trimițând populația română la cort. Căci după măsurile emilBOCilor cortul va deveni așezământul românesc cel mai popular.

3. Costobocii lucrau ceramica manual sau cu roata. EmilBOCii nu au dorit să dea uitării preocupările strămoșilor, astfel încât îi putem vedea adesea cosind sau tricotând.

4. Costobocii foloseau monede proprii pe care le băteau în atelierele lor. Datorită emilBOCilor foarte curând și noi vom folosi exclusiv monede căci a vedea o bancnotă, fie și de 1 leu, va fi un lux de care românii nu vor avea parte.

5. Last, but not least! În multe privințe, costobocii rămân o enigmă, datorită lipsei de izvoare arheologice consistente. Totuși, cel mai cunoscut aspect îl constituie obiceiurile de înmormântare. 

Necropolele aparţinând costobocilor sunt relativ numeroase, şi se grupează în bazinul superior al Nistrului, conţinând numai morminte plane, atât de incineraţie, cât şi de înhumaţie. Mormintele de incineraţie, cele mai numeroase, sunt de două feluri: în urnă, cu sau fără capac, şi direct în groapă. Urnele sunt confecţionate atât la roată, cât şi cu mâna, cele la roată fiind mai numeroase. Inventarul, care conţine şi armament, este depus fie în urnă, fie lângă sau sub urne. Mormintele de înhumaţie reprezintă doar 20-25%, defuncţii fiind aşezaţi fie în decubit dorsal, fie uşor chirciţi, în gropi rectangulare cu colţurile rotunjite (mai multe AICI).

În mod evident, emilBOCii de astăzi nu puteau renunța la unul dintre aspectele fundamentale ale civilizației costoboce, astfel încât pregătesc populației române o gamă largă de posibilități funerare. Astfel, emilBOCii oferă posibilitatea de a intra în spital sănătos și a ieși cu picioarele înainte, posibilitatea unei morți prin căldură în mijloacele de transport în comun. Pentru timpul de iarnă emilBOCii propun o noutate absolută la care costobocii pare-se că nu s-au gândit: înmormântarea prin îngheț, căci oamenii de rând nu își vor putea permite luxul unei așezări încălzite.

După descoperirea acest aspecte foarte importante, manualele de istorie ar trebui rescrise, incluzând câteva capitole substanțiale despre descendenții costobocilor, în speță emilBOCii, căci ei sunt o mărturie vie a ceea ce au fost strămoșii lor în urmă cu aproximativ 2000 de ani. Pentru a înțelege diferitele dinamisme sociale ce-i caracterizau pe costoboci, istoricii, psihologii și antropologii ar trebui să recurgă la un studiu amănunțit asupra emilBOCilor. Acest studiu ar trebui întreprins extrem de rapid pentru că există informații ”pe surse” conform cărora odată cu anul 2012 enimBOCii vor dispărea in corpore!

 

Recomandarile celui care striga in pustie: Andi Bob, Dan Negru, Cristian si Geanina Lisandru, Presa in blugi, Gabytzu, Geotax, Gabriela Savitsky, Hobbitu’, Ioan Usca, Simion Cristian.

Încă de când am ajuns în Italia pentru prima dată, acum 6 ani, se tot vorbea despre federalismul fiscal a regiunilor. Implementarea acestui tip de autonomie locală era pe atunci dorită de principalele partide de dreapta care, la vremea respectivă erau în opoziție, dar guvernul condus de Romano Prodi și majoritatea parlamentară de stânga au fost mereu împotrivă. Promotorul cel mai perseverent al acestor idei a fost, și este în continuare, Umberto Bossi, președintele partidului Lega Nord, o formațiune cu principii de dreapta nealterate, ceea ce îi face pe mulți să considere Lega Nord un partid de extremă dreapta. Din păcate.

De aproape trei ani de zile a venit din nou la putere Silvio Berlusconi, conducând o coaliției a partidelor de dreapta numită Popolo della liberta (PDL). Cu această ocazie discuțiile privind implementarea federalismului fiscal au fost reaprinse în cadrul guvernamental, fiind una dintre principalele linii de guvernare ale PDL. În cele din urmă, ieri 20 mai, au fost stabilite și acceptate primele măsuri de implementare ale federalismului fiscal. Acest primul se de măsuri prevede trecerea plajelor, lacurilor, râurilor, porturilor și aeroporturilor mici în administrarea directă a regiunilor. Excepțiile sunt constituite de cursurile importante de răuri precum Po și Tibru, porturile și aeroporturile mari de interes național și alte obiective militare.

Acest prim set de măsuri pentru implementarea federalismului fiscal este extrem de binevenit. De menționat că asupra acestor măsuri, a existat un acord destul de amplu între putere și opoziție, considerându-se că prin ele se vor reduce și eficientiza cheltuielile. Toate formele de venit de pe urma exploatării obiectivelor trecute în administrarea autorităților locale vor merge le bugetele locale, iar administrarea acestor venituri se va afla exclusiv la latitudinea autorităților locului.

Personal, nu sunt de părere că politica italiană ar putea servi drept model politicienilor români, dar consider că mecansimul federalismului fiscal ar trebui implementat și în România. Această formă de autonomie nu este deloc o subminare a unității statului așa cum unii formatori de opinie se chinuie să ne explice, ci, dimpotrivă, ea conduce la o consolidare substanțială a unității pentru că reduce sentimentu de constrângere și crește sentimentul de apartenență. De altfel, redistribuirea fondurilor care se face la București este adesea inechitabilă și nu ține cont de principiul contributivității. De cele mai multe ori, județele care aduc cele mai multe fonduri la bugetul de stat primesc înapoi cele mai puține fonduri pentru investiții. Mai mult, de cele mai multe ori redistribuirea fondurilor se face pe criterii politice și clientelare. Primăriile conduse de primari oranj primesc fonduri în mod disproporționat cu cele conduse de primari nepătați de culoarea portocalie. Autonomia economică locală ar eradica aceste realități. Românii și-ar putea alege atunci conducători locali buni gospodari, poate chiar independenți politic, știind că taxele pe care ei le plătesc vor fi folosite tot în interesul lor și nu pentru satisfacerea clientelei politice a conducătorilor de la București.

Un punct sensibil în ceea ce privește autonomia locală este că, dacă ea se implementează, instituția prefectului nu mai are niciun sens, cel puțin nu în forma în care există astăzi, prefecții find numiți ”de la centru”. Un prim pas pentru implementarea autonomiei economice locale ar fi alegerea prefectului de către populație. Fiecare județ să-și aleagă prefectul pe care îl dorește.

Din păcate, cred că această idee a autonomiei economice a județelor este doar un vis frumos susținut, în general, doar de românii din Ardeal și Banat. 

În final vă propun un sondaj:

web surveys

 

Răsfoind niște rânduri pe care le-am încropit acum aproximativ un an, am dat peste o scurtă cugetare pe care o voi publica mai jos. Posibil să o fi publicat și pe blogul de pe wordpress atunci când a fost scrisă, dar o aduc din nou în atenție pentru că este încă actuală și mă regăsesc în ea. Mi-aș dori să vină cât mai repede ziua în care nu mă voi mai regăsi în ea deloc.

”Pe 30 iunie plouă. Din nou! Soarele se vede foarte rar. Când se opreşte ploaia pornim spre mănăstirea Râmeţ, mănăstire din sec XIV şi locul de exil temporar al poetului Arian Păunescu. Clopotul ce bate la Râmeţ plânge până la Putna, spune poetul. Eu însă cred că plânsetul acestui clopot ajunge în locuri încă şi mai îndepărtate; acolo unde există români pentru care România nu mai înseamnă „acasă”, acolo unde România nu se mai scrie cu majusculă, acolo unde a fi român este o înjurătură. Clopotul de la Râmeţ îşi plânge toţi românii care au uitat de România. Dar plânsetul clopotului nu este perceput de manelişti, nici de politicienii corupţi, nici de interlopi, ci doar de poeţi şi filosofi. În România de astăzi, a fi poet sau filosof este o înjurătură la fel de gravă cum în Italia este aceea de a fi român. Şi totuşi, clopotul îşi plânge românii, îşi deplânge maneliştii şi îşi jeleşte politicienii. Plânsetul clopotului de la Râmeţ este bocetul ce însoţeşte prohodul unei Românii pe cale de dispariţie, unei Românii care şi-a uitat identitatea, unei Românii care şi-a uitat trecutul, îşi ignoră prezentul şi îşi dispreţuieşte viitorul. Românii fug de România, în loc să o construiască! Românii uită de România în loc să o iubească! Românii ignoră România, în loc să-i dea un sens! Când clopotul de la Râmeţ nu va mai plânge, România nu va mai exista! Şi probabil nu vor mai exista nici poeţi care să-i deplângă inexistenţa!”

Dupa cum am spus si in postul anterior sunt plecat din Roma. Am norocul sa ma aflu pentru cateva zile pe malurile celebrului Lago di Garda, in nordul Italiei langa Brescia. Nu sunt un fan al turismului asa cum este el inteles astazi. De aceea, peisajele exceptionale din zona lacului Garda sunt umbrite de multitudinea structurile de agrement care impanzesc lacul aproape de jur imprejur. Si totusi, aceasta zona este extraordinar de frumoasa. Deja este cald in aceasta perioada, dar dincolo de lac incep deja crestele inzapezite ale Alpilor. Varfuri semete la care ajung numai norii si dorintele, imbracate de nunta aproape tot anul. Mirosul rece si proaspat al vanturilor alpine ma rasfata. Narile mele erau deja demult avide dupa aerul proaspat al muntilor inalti.

Varful cel mai inalt care se vede din localitatea Tignale are aproximativ 2200 de metri. Cam cat varful Tarcu de la noi. Astfel, Carpatii Meridionali nu sunt cu nimic mai prejos decat Alpii italieni, cel putin ca resursa naturala. Diferenta o face abilitatea italienilor de a face in turism o afacere profitabila prin oferirea unor servicii uneori ireprosabile  (dar nu tot timpul).

Multi poate nu reusesc sa inteleaga, dar ceea ce iubesc eu cel mai mult la munte este linistea. Muntele este un loc privilegiat une te afli fata in fata cu tine insuti, fara masti, mara surplusuri, fara nimic cosmetizat. Prin linistea sa, muntele este de fiecare data o revelatie, o revelatie care te face sa iti dai seama ca lumea nu poate fi doar rezultatul unor coincidente. In locurile unde muntele nu se mai evidentiaza prin liniste si solitudine, avem de a face cu un munte ucis de catre om. Parafrazand un aforism pe care l-am citit la Robert Serban, atunci cand muntelui i se ia linistea, el ramane tot munte dar nu mai este el tot. Fac asadar un apel catre omenire sa restituiasca muntilor linistea de odinioara!

Si pentru a va face pofta, cateva poza:

Acesta este locul unde sunt cazat!

Recomandari: Geanina Lisandru, Gabitzu, Camil Stoenescu, Cristian Lisandru, Dispecer blogosfera, Gabriela Savitsky, Orry, Ada Rus, Ioan Usca, Simion Cristian,

Dat fiind faptul că până acum am răspuns la provocări primite, cred că a venit momentul să născocesc eu una pe gustul tuturor. Menţionez că ideea nu îmi aparţine în totalitate mie, ci mi-a fot sugerată  de o cititoare fidelă a acestui blog. Am avut provocări culturale, economice, ba chiar şi politice, dar cred că este momentul unei provocări mult mai delectante. Să fie, aşadar, Provocarea băuturilor!

1. Care este berea ta preferată? Franziskaner şi, evident, Timişoreana, dar a nu se exclude şi alte beri precum Stella Artois, Becks şi Carlsberg (foştii mei colegi de clasă ar trebui să ştie de ce Carlsberg).

2. Care este vinul tău preferat (podgoria, nu tipul de vin)? Aici e mai complicat. Frascati (Italia), Juracon (Franta, Bordeaux-ul ma deziluzionat), Jidvei, şi din patriotism locar dar nu numai, Recaş.

3. Băutura ta preferată din categoria spirtoaseor? Pă, să începem cu horinca, cea făcută de casă nu cea pe care o poţi cumpăra în Aeroportul Timişoara cu 150 de ron, Chivas. Or mai fi şi altele, dar acum nu îmi vin în minte.

4. Care este lichiorul tău preferat sau, în general, băutura din categoria aperitive? Fără nicio ezitare, Bailey’s.

5. Digestivele tale preferate? Cointreau Orange. Urăsc amaro, fie că se numeşte Averna sau Montenegro sau oricum altcumva.

6. Cocktail-ul preferat: Pinacolada

Şi ca să nu creadă lumea că suntem beţivi

7. Băutura răcoritoare preferată? Allways Coca-Cola, deşi când sunt în România încep să beau tot mai mult Moutain Dew. În Italia nu există!

Şi dacă mai sunt în stare după degustarea imaginară a acestor băuturi, încerc să dau mai departe provocarea următorilor bloggeri: Teodora cea de bijuterii făuritoare, Mihnea Georgescu (pentru că este un trăirist), Raimi, Raza de soare, Roacheru (pentru că trebuie să se mai destindă şi el puţin având în vedere că din februarie tot dă bacul), Delliana (pentru că se pune pe scris doar când este provocată), Camil Stoenescu, Octav Pelin, Dispecer blogosferă, Gabriela Savitsky (pentru că nu ne plac guest post-urile), Oriana, Sebra, Teo Negură, Victor Ionescu (ca să mai luăm o pauză de la politică), Ada Rus, Alexandru Marin (pentru că părjitura politică nu este prăjitură), Ana Sălişte (ca să mai uite de dorul de munte), Dan Cărămidariu (ca să-i vină inspiraţia la scris), Evergreen (pentru că suntem curioşi ce-i place), Flavius Obeadă, Ioan Usca (pentru că Mirozna văduvei vopsite nu poate fi scrisă fără inspiraţie), Hobbitul (pentru că şi hobbiţii beau), Simion Cristian, Amanda (sperând să-i putem întrerupe pauza), Florin (ca să uite de problemele cu tastatura), Achilianu, Andi Bob, DSN, dar în primul şi primul rând CRISTINEI, pentru că mă suportă şi poate are nevoie de întăriri.În cele din urmă, de ce să nu încercăm marea cu sarea şi să provocăm bloggerii mari: Chinezu, Simona Tache,  Cabral, Tomata cu scufiţă (măcar ea sper să răspundă provocării, măcar din patriotism local că e tot timişoreancă) şi Oana Stoica Mujea (ca să ne mai scrie o carte).

Tocmai mă aflam într-o pană de inspiraţie şi nu prea ştiam ce să scriu, moment în care am primit un mail cu link catre un clip de pe Youtube, cu imagini de la antrenamentele clubului de karate Universitatea Timişoara, club din care fac şi eu parte. Mărturisesc că aceste imagini m-au umplut de dor şi am căzut în butoiul cu melancolie gândindu-mă la momentele frumoase pe care le-am trăit în sala de karate, alături de cei pe care îi puteţi vedea în clipul următor:

Din păcate, oamenii care se uită prea mult la filmele cu Chuck Norris sau Van Damme, dar nu au intrat în viaţa lor într-o sală de karate, îşi fac o imagine extrem de greşită despre acest sport, de fapt, despre această artă. Karate-ul ca exercitiu atletic nu are absolut nicio valoare. Karate-ul veritabil este mereu dublat de o dimensiune spirituală, fără de care karate-ul nu mai este karate, ci un simplu exerciţiu sportiv care nu te face nici ninja si nici campion. Karate-ul inseamna disciplina, autocontrol, echilibru, hotărâre. Karate-ul este un drum iniţiatic pe care dacă îl urmezi, ajungi să trăieşti în armonie cu natura, tu tine însuţi şi cu ceilalţi oameni. Karate-ul nu este, nicidecum distrugerea unui duşman, ci respectarea unui adversar. Un karateka adevărat nu va fi niciodată un bătăuş de stradă, ci o persoană care evită orice fel de conflict.

Pot spune cu mâna pe inimă că, atât în sala de antrenament, cât şi în afara acestuia, membri clubului Universitatea Timisoara sunt prieteni, se respecta reciproc, se ajută la nevoie. Tocmai din aceste motive, antrenamentele clubului sunt, culmea, un moment de relaxare, de bucurie, de încărcare a bateriilor, de ieşire din cotidian. Probabil că aceasta este şi cheia succesului, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la concursurile de karate.

L-am cunoscut pe sensei Mircea Dragu acum vreo 6 ani, la un concurs care a avut loc în Italia, la Ariano Irpino, lângă Napoli. Fratele meu făcea parte din echipa clubului, motiv pentru care m-am deplasat de la Roma la Ariano pentru a-l întâlni şi a-l vedea în concurs. MI-a plăcut foarte mult modul său de abordare a karate-ului şi de armonia şi prietenia care domneau în echipă. Vara următoare când am mers acasă, am început să particip şi eu la antrenamente. Pentru a putea înţelege mai bine aceste aspecte, trebuie să vă prezint pe colegii pe care îi cunosc cel mai bine.

Să încep cu sensei Mircea Dragu, 4 dani shotokan, absolvent de psihologie. Fără îndoială, a ştiut să pună în practică ceea ce a învăţat în timpul şcolii şi în sala de antrenament, pentru că dincolo de faptul că ne este antrenor, ne-a coagulat ca şi grup. Ştie să fie exigent, dar majoritatea antrenamentelor se desfăşoară într-o atmosferă destinsă, cu multe zâmbete sau de-a dreptul râsete. Ştie să stimuleze fiecare individ în parte şi să ne facă să fim extrem de serioşi atunci când este nevoie. Dar cel mai mai important este faptul că ştie să ne insufle adevăratul spirit al karate-ului, astfel încât noi nu avem la sală niciun membru care se crede Bruce Lee şi se bate cât de des poate. Pentru toate acestea nu putem decât să-i mulţumim.

Sempai Adrian Popescu. Îl puteţi vedea şi auzi în clipul youtube. Este o persoana deosebita, pictor, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice. Face nişte portrete absolut senzaţionale. Este o persoana extrem de echilibrată. Practic, 6 zile pe săptămână îl puteţi găsi în sala de antrenament, chiar dacă, în timpul zilei lucrează şi el ca toţi ceilalţi. Este unul dintre cei mai consecventi şi conştiincioşi dintre noi, iar acest lucru se vede din plin în rezultatele sale din competiţii. Nu exagerez când spun că, cel puţin în partea de vest a ţării, nu există un concurs de shotokan pe care Adrian să nu-l câştige sau să se plaseze pe podium. Dar a caştigat şi nenumărate concursuri în străinătate. Din aceste motive, deja de doi ani la rând el a fot unui dintre sportivii premiaţi de către Direcţia Judeţeană de Tineret şi Sport ca unul dintre cei mai buni sportivi timişoreni ai anului. În film spune că a trecut prin moente grele. Cred că acest cuvânt este mult prea blând. Acum câţiva ani, la un concurs s-a accidentat primin o lovitură în maxilar. Cred că vă puteţi imagina prin ce a trecut după aceea. Şi totuşi, această accidentare nu l-a descurajat şi a revenit la antrenamente, apoi şi în competiţii, câştigând meci după meci. În mod evident, în sală la noi nu are adversar pe măsură, în afară de sensei Mircea Dragu.

Cristina Sas, este elevă la Liceul Teoretic Nikolaus Lenau, acelaşi liceu pe care l-am absolvit şi eu acum 6 ani. Când am intrat primele dăţi la antrenamentele clubului Universitatea Timişoara, avea 10 ani cred. Era micuţă şi firavă. Acum este mai înaltă ca mine (cred) şi a devenit o fată extrem de frumoasă. Este, şi ea, extrem de conştiincioasă şi nu lipseşte de la antrenamente fără motiv. Rezultatele nu întârzie să apară nici în cazul ei. A câştigat numeroase concursuri în Timişoara, Arad, Oradea sau Roma. Motiv pentru care, în decembrie 2009, a fost premiată şi ea de DJTS.

Mă opresc aici deocamdată. Desigur, la sală mai sunt şi alţi membri extrem de simpatici. Spre mândria mea, din acest club mai fac parte şi cei doi fraţi ai mei. Ovidiu Pătraşcu, după ce s-a căsătorit a lăsat-o mai moale, dar până atunci a strâns câteva kilograme de medalii de toate culorile la concursuri din ţară şi străinătate. Apoi, Teoor Pătraşcu, 10 ani, este încă la începuturi. Cu puţin mai multă determinare poate ajunge şi el departe, important este să-i urmeze ca model pe Adrian Popescu, pe Cristina Sas, pe Liviu Topliceanu, şi nu pe anumiţi colegi de şcoală care îşi petrec jumătate de viaţă pe străzi.

Câteva poze:

Concurs la Oradea în vara anului 2006 sau 2007 nu mai ştiu exact. În centru, cu mănuşi albastre se află subsemnatul pregătindu-se să intre în exerciţiul funcţiunii. în dreapta, la cravată, sensei Mircea Dragu. În spatele meu, sempai Adrian Popescu, în stânga imaginii, fratele meu, Ovidiu Pătraşcu. Aici era concursul pe echipe, echipa noastră fiind formată din noi 3. A fost un concurs reusit, in urma caruia am luat locul 2. De mentionat ca in finala, aveam eu ultimul mei pe care trebuia sa-l castig. Pentru a nu pierde concursul, în echipa adversa a ales să lupte sensei Costinaş. Evient m-a bătut fără drept de apel, dar mişcarea nu a fost cinstită.

Dovada locului doi. De la dreapta la stânga: Ovidiu Pătraşcu, Adrian Popescu şi subsemnatul.

Fiecare concurs are un farmec aparte şi sunt momente care cu greu pot fi uitate, momente în arhitectura cărora fiecare membru al echipei are un rol de protagonist. Sunt vorbe spuse pe care nu le poţi uita, sunt strângeri de mână care îţi dau putere, sunt secunde care par că nu se mai termină, uneori este suferinţă, dar dincolo de toate rămâne o mulţumire inefabila, care trebuie căutată dincolo de realităţile epidermice, rămâne acea fericire interioară despre care vorbea Adrian Popescu în clipul ce vi l-am propus. Cine crede că folosesc cuvinte mult prea mari este invitat să intre, măcar o singură dată, în sala de antrenament a clubului UNiversitatea Timişoara şi sunt convins că, dacă o va face, va reveni.

P.S. Refeirtor la meciul cu sensei Cotinas, evident am fot foarte “speriat” cand am vazut cu cine aveam sa lupt. Imi amintesc o replica geniala a lui Lividu Topliceanu in timp ce imi luam manusile: “Dane, curaj, are si el tot doua maini si doua picioare”. Atunci acea replica m-a facut sa zambesc si sa intru pe tatami foarte calm, chiar daca stiam ca aveam sa pierd.

Am primit de la Bogdan o provocare culturală extrem de interesantă. Fiind un prilej de introspecţie, până la urmă, îi dau curs cu cea mai mare plăcere.

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu: Icoana stelei ce-a murit/ încet pe cer se suie/ era pe când nu s-a zărit/ Noi o vedem şi nu e. (La steaua, strofa 3)

2. Care sunt poeţii tăi preferaţi de naţionalitate română? George Coşbuc, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga

3. Care sunt poeţii tăi preferaţi, străini? Esenin, Goethe, Schiller

4. Poeţii contemporani preferaţi: Păunescu, Şerban Foarţă

5. Scriitorii preferaţi: Dostoievski, Thomas Mann, Mircea Eliade, A.J. Cronin, Manzoni, Anton Cehov şi lista poate continua.

6. Scriitorii contemporani preferaţi: Marquez, Laura Esquivel, Milan Kundera, Makine…

7. Ultima piesa de teatru vazuta: da, am văzut la Roma piesa Podu’ cu Horaţiu Mălăele.

8. Ultimul spectacol de operă/operetă văzut: Nabucco

9. Cărţile preferate: Boris Pasternak – Doctor Jivago, Sogyal Rinpoche – Cartea tibetană a morţii şi a vieţii, A. J. Cronin – Cheile împărăţiei, Goethe – Faust, Dostoievski – Demonii, Saint-Exupery – Micul prinţ şi lista poate continua

10. Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten: greu de răspuns. Nu m-am gândit niciodată la asta. Poate cu Goethe şi cu Schiller ca să mă întrec şi eu cu ei în balade.

11. Ce carte scrisa deja ti-ar fi placut sa fie scrisa de tine si de ce: Demonii de Dostoievski, pentru că nu aş fi în stare niciodată să scriu o carte atât de bună.

Această provocare merge mai departe către: Dan Negru, Geanina Lisandru, MIhnea Georgescu, Raza de soare, Camil Stoenescu, Cristian Lisandru, Delliana, DIspecer Blogosferă, Gabriela Savitsky, Sebra, Teo Negura, Ada Rus, Ana Saliste, Evergreen, Flavius Obeadă, Ioan USca, Amanda.

Fiecare ştiinţă are capcanele şi limitele ei. Istoria nu este o excepţie! Pe lângă fotbal, arpoape orice român consideră că se pricepe la istorie şi, mai ales, la interpretarea acesteia. Acumularea cantitativă a unor informaţii istorice nu face pe nimeni istoric, mai ales în măsura în care această acumulare este fragmentară şi epidermică.

Capcana cea mai periculoasă care se aşterne în faţa pseudo-istoricilor este cea a absolutizării unei idei istorice, a unui singur izvor, sau doar a anumitor izvoare care sunt pe placul celui care le interpreteaza. Tind să numesc această capcană: obsesia izvorului. Cei care cad în această capcană devin sclavii unui singur izvor istoric şi interpretează întreaga realitate la lumina acestuia, fără a-şi da seama că astfel nu pot fi credibili şi, în nici un caz, ştiinţifici.

Dacă istoria modernă ne-a învăţat ceva, acesta „ceva” este faptul că evenimentele istorice nu pot fi judecate exclusiv prin prisma non-culorilor. Un eveniment istoric nu este doar alb, la fel cum nu poate fi doar negru. O altă capcană ce se întinde în faţa neavizaţilor este aceea de a eticheta orice eveniment istoric drept pozitiv sau negativ. Aş numi această capcană: obsesia contrariilor. Cei care cad în această capcană devin fundamentaliştii tezelor şi anti-tezelor, îşi dau în cap unii altora fără a avea înţelepciunea necesară pentru a trece la o sinteză a istoriei.

Aceste capcane ale istoriei au presărat, şi contiună să presară, drumul anevoios al discuţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici. Atât unii cât şi ceilalţi au căzut din belşug în aceste capcane. Ortodocşii (fundamentalişti) scot mereu în evidenţă frauda morală prin care a luat naştere Biserica Română Unită. Din punctul lor de vedere, actul unirii a fost o trădare a neamului şi a legii strămoşeşti, un pact cu diavolul pentru a trece o punte iluzorie a istorei. Practic, prin unirea lor, greco-catolicii au făcut jocul ungurilor, subminând sentimentul de apartenenţă religioasă a românilor. De asemenea, conform „istoricilor ortodocşi”, cei care au refuzat să se unească cu Roma au fost obligaţi să facă acest lucru prin intermediul generalului von Buccow şi a tunurile sale, sintamgmă devenită deja un loc comun al „istoriografiei” ortodoxe. Date fiind aceste „realităţi de netăgăduit”, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în toamna anului 1948 a fost un act legitim prin care s-a reparat o „nedreptate istorică”. Prin urmare, conform ortodocsşilor fundamentalişti, greco-catolicii nu sunt demni de respect, sunt ultimii oameni ai societăţii iar sufletele lor se vor căzni în focul etern al iadului.

De cealaltă parte, discursul istoric greco-catolic prezintă unirea în termeni elogioşi, considerându-o singura cale de salvare a poporului român. Se subliniază faptul că prin această unire cu Biserica Romei, românii au primit drepturi şi au avut acces la cultura vremii, fiindu-le deschise şcoliile din Viena şi Roma. În aceeaşi măsură, istoriografia greco-catolică insistă pe faptul că unirea a fost, în primul rând, o unire cu adevărata credinţă iar astfel, motivul imediat al unirii nu a fost cel socio-politic, ci cel doctrinar. Mai mult, pentru a arăta că, de facto, unirea în credinţă cu Biserica Romei nu s-a realizat doar o dată cu anul 1700, anumiţi istorici greco-catolici încearcă să arate cum mai toţi domnitorii Moldovei şi a Ţării Româneşti au avut soţii şi rude catolice, sau întreţineau relaţii extraordinar de bune cu papalitatea.  Desigur, punctul de maximă portanţă a acestui tip de discurs este Şcoala Ardeleană şi importanţa acesteia pentru iluminarea poporului român. Astfel, Biserica Greco-Catolică s-a dezvoltat ca o biserică a românilor, o biserică ce şi-a adus aportul considerabil la Marea Unire din 1918 şi care a fost desfiinţată abuziv în 1948. În cele din urmă, după redobândirea libertăţii în urma Revoluţiei, Biserica Greco-Catolică continuă să fie persecutată prin neretrocedarea bunurilor sale şi prin nepăsarea forurilor guvernamentale, legislative şi juridice.

În esenţă, cam acestea ar fi temele fundamentale ale discursurilor istorice ortodoxe şi greco-catolice,  discursuri amprentate atât de obsesia izvorului cât şi de obsesia contrariilor. Din punctul de vedere al ortodocşilor, greco-catolicii sunt răi, iar din puntul de vedere al greco-catolicilor, orotodocşii sunt incurabili. Amândouă părţi susţin, în mod evident, că adevărul se află numai de o parte a baricadei.

Privind obiectiv aceste două moduri de a vedea istoria, un cercetător avizat îşi va da seama că de ambele părţi există atât adevăruri cât şi falsificări. Unirea de la 1700 nu a fost o trădare, la fel cum nu a fost o alegere înfăptuită într-o climă de libertate deplină. Mai exact, a existat o contradicţie destul de serioasă între ceea ce se dorea iniţial şi ceea ce s-a realizat de fapt. Referitor la generalul Buccow, lucrurile trebuiesc nuanţate: e drept că a dărâmat mănăstiri, dar motivul principal nu a fost trecerea forţată la Biserica Greco-Catolică, ci înăbuşirea unei răscoale conduse de călugărul Sofronie care, volens nolens, a inceput să implice interesele Rusiei. Din acest motiv, această răscoală devenise extrem de periculoasă pentru Imperiul Habsburgic. Rolul Şcolii Ardelene, a cărei reprezentanţi de marcă erau greco-catolici, în edificarea unei conştiinţe de sine a neamului românesc nu poate fi pus la îndoială, dar, în acelaşi timp, reprezentanţi ai acestei Şcoli au deplâns excesiva latinizare spre care pornise Biserica Greco-Catolică. Actul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice a fost unul abuziv, iar tratamentul căruia au fost supuşi credincioşii, preoţii şi eposcopii greco-catolici a fost unul inuman, dar, în acelaşi timp, anumiţiti preoţi ortodocşi au fost supuşi unor tratamente asemănătoare. Desigur, în această privinţă se pot face clarificări ulterioare: procentual vorbind, numărul greco-catolicilor ce au suferit în închisori este mai mare decât cel al ortodocşilor; motivul pentru care greco-catolicii au fost închişi a fost nerenunţarea la confesiunea lor, în timp ce motivul arestării mai multor ortodocşi l-a constituit trecutul lor legionar.

Prin urmare, a căuta adevărul istoric exclusiv de o parte este o atitudine anti-istorică, la fel cum afirmarea faptului că acesta se află exclusiv de partea pe care o reprezentăm noi este, de asemenea, o atitudine anti-istorică. Atât ortodocşii fundamentalişti cât şi greco-catolicii trebuie să renunţe la paradigma lor exclusivistă de interpretare a istoriei. Acest lucru nu este deloc simplu, întrucât în trecut se află propria noastră rădăcină identitară şi, dacă aceasta este pusă sub semnul îndoielii, este normal să ne simţim atacaţi şi să reacţionăm cu aceeaşi atitudine, respectiv de a pune sub semnul întrebării anumite realităţi ce se află dincolo de baricadă. Însă, după mai bine de 300 de ani de confruntări, cred că a venit vremea să ne trăim cu toţii mai intens credinţa în Hristos care ne învaţă să răspundem mereu cu iubire.

Aceste conflicte a istoriografiilor ortodoxe şi greco-catolice sunt doar nişte false conflicte întreţinute de o mândrie exacerbată şi lipsite în totalitate de orice valenţă ştiinţifică. Ştiinţa istorică nu se defineşte prin posesia unui anumit bagaj de date istorice pe care apoi le putem aranja după chipul şi asemînarea noastră, ci printr-o căutare personală sinceră şi fără prejudecăţi, printr-o coerenţă impecabilă în trecerea de la expunerea datelor la interpretarea lor şi printr-o logică transparentă.

În fine, un alt lucru extrem de important este acceptarea realităţilor prezentului. Indiferent care ar fi fost motivele obiective pentru unirea cu Biserica Romei din 1697-1700, important este că în zilele noastre există această entitate eclezială care se numeşte Biserica Română Unită, o biserică ce s-a implicat activ în vederea edificării identităţii neamului românesc şi care încearcă să-şi continue, şi în zilele acestea, misiunea sa. Această realitate nu poate fi pur şi simplu ştearsă cu buretele sau adusă la tăcere prin calomnii şi acuze nefondate. De aceea cred că, în primul rând, bunul simţ, apoi trăirea reală a valorilor confesiunii din care facem parte, trebuie să ne conducă pe toţi spre o colaborare fraternă în vedere depăşirii crizei de religiozitate prin care trece lumea modernă, căci disputele confesionale nu fac altceva decât să adâncească şi mai mult această criză.

A fost o zi lungă astăzi şi am avut mult de lucru, drept pentru care nu am apucat să văd ce s-a mai scris prin blogosiferă. Mă voi pune la curent mâine dimineaţă. Până atunci vă propun o poveste adevărată despre comunism.

În Italia, se merge la sfinţitul caselor în Postul Mare şi nu de Bobotează cum se face la noi. Dat fiind faptul că în Roma parohiile sunt extrem de mari ca număr de credincioşi preoţii nu ajung la toate familiile, prin urmare apelează la seminarişti pentru ajutor. Astăzi am fost la sfinţit de case în parohia San Giustino din Roma, parohie ce numără în jur de 7000 de familii.

La un moment dat sun la o uşă. Aud mişcări molcome. După un timp un bătrân îmi deschide uşa fără să întrebe măcar cine e. De obicei italienii de vârsta a treia sunt extrem de neîncrezători şi nu îţi deschid uşa nici dacă eşti Papa de la Roma sau Patrarhul de la Constantinopol. Acest bătrân mi-a deschis. A început să caute pe un dulăpior cartea de rugăciuni care era aşezată chiar pe mijloc. Cu mâna a parcurs pipăind tot dulăpiorul până la carte. Mi-am dat seama că era orb. M-am simţiti puţin stingherit, dar nu am zis nimic. Am făcut rugăciunile care se fac la sfinţitul casei, am sfintit casa după care am început să vorbim.

Am aflat că era albanez la origine şi că fugise din Albania pe vremea comunismului. Bătrânul fusese în tinereţe membrul unei mişcari de dreapta din Albania. Când au venit comuniştii, a fost arestat alături de mulţi alţi colegi şi prieteni. După 2 ani fusese conamnat la moarte prin execuţie. Într-o zi fusese dus cu alţi 15 tineri într-o pădure pentru a fi executaţi. Au fost puşi în linie în faţa unui pluton de execuţie care a început să tragă.

În vâltoarea evenimentului unul dintre cei condamnaţi la moarte căzuse prin faţa celui care acum îmi povestea, astfel încât bătrânelul fusese rânit doar la pcior şi la umărul drept. După execuţie soldaţii se uitară în treacăt dacă mai suflă careva. Bătrânelul, atunci tânăr, îşi ţinuse realmente respiraţia până ce soldaţii plecară. Era plin de sânge, dar de sângele celorlalţi condamnaţi la moarte. Spre seară începuse să se târască pentru a ajunge într-un sat in apropiere. În acel sat fusese ajutat şi îngrijit de către preot. După ce şi-a revenit în forţe a fugit în Italia într-un camion plin cu gunoi. Acum are doi copii si 5 nepoţi.

Acestia sunt micii eroi despre care nu scriu cartile de istorie, desi comunismul a putut fi învins tocmai datorită faptului că au existat nenumăraţi mici eroi.

Noaptea îşi lăsase deja mantia neagră asupra Cotrocenilor când o maşină cu geamuri fumurii intră pe poartă, în timp ce jurnaliştii care încă mai zăboveau pe-acolo fură poftiţi să plece la casele lor.

În biroul prezidenţial, preşedintele fredona o manea în timp ce pe uşă intră Aliodor Manolea şi Patapievici. Manolea îmbrăcat casual în blugi, cămaşă violetă şi la gât un lanţ de galbeni ţigăneşti. Patapievici în costum şi, evident cu papion la gât. Băsescu se opri din fredonat şi îi pofti să ia loc.

-Hă, hă ce cămaşă tare ai Aliodoare. Vezi să nu te deoache vrăjitoarele care au fost la Congres la PSD hă, hă, hă.

-Staţi linişitit că nu au reuşit. Doar v-am scos preşedinte şi acolo.

-Hă, hă, hă lasă glumele. V-am chemat aici că am e discutat treburi serioase.

Se aşezară cu toţii. Preşedintele luă cuvântul.

-Aliodoare, am nevoie de ajutorul tău nenică. Mă bântuie flacăra violet.

-Păi care e problema? Vrei să te scot preşedinte şi la PNL?

-Hă, hă, hă, tot ai chef de glume. (Apoi pe un ton serios). Nu ar fi rău deloc, hă, hă hă!

-Facem tot ce putem să iasă Cataramă atunci.

-Aliodoare, dar eu am altă treabă acum. Că tot ascultându-l pe Florin Salam mă gândeam să-mi schimb şi eu priorităţile în viaţă. Să-mi trăiesc viaţa că cine ştie cât mai am.

-Ei dom’ preşedinte, nu-i problemă. Aliodor rezolvă orice boală.

-Da’ cine-o zis de boală? Hă, hă, hă.

-Şuţu!

-Păi şi tu crezi toate păsărelele blogerilor? Hă. Hă, hă, ai stat degeaba atât timp lângă mine. Nu ai învăţat nimic. Poate nu doar şcoala scoate tâmpiţi, hă, hă, hă.

-Bun, şi atunci? întrebă Aliodor. Care e problema.

-Uite Aliodoare, sunt primul in cei 99% de care vorbea Horică, hă, hă, hă…..

Patapievici se uită întrebător şi confuz pe deasupra ochelarilor şi îşi rearanjă papionul negru fără să scoată niciun cuvânt.

-Da vreau şi eu să număr banii în linişte că duşmani e mulţi şi e toată ziua cu ochii pe mine. Vreau să evadez vreo două luni prin Caraibe.

-Foarte bine, şi eu ce pot să fac.

-Păi simplu, tu trebuie să faci astfel încât românii să nu-şi dea seama că sunt plecat atâta timp şi păsăricile să nu intuiască ceva. Fă şi tu o vrajă acolo şi fă-mă să apar la tv din când în când chiar dacă sunt plecat. Se poate?

-Se poate orice domnule preşedinte. Dar ce vreţi să spuneţi în acele apariţii?

-Hă, hă, hă, mă doare în….cot, ca să vorbesc frumos. Eu sunt plecat în Caraibe. Nu contează ce zic.

-Domnule preşedinte, vă rog frumos, această atitudine denotă o delăsare viscerală care nu se integrează deloc bine mentalul colectiv mult prea sumar al vorbitorului individual de limbă română, intervenii Patapievici cu condescendenţă.

-Hă, hă, hă Horică, păi aici intri tu în joc hă, hă, hă. Când Aliodor mă face să apar la televizor, a doua zi dai un interviu şi îmi dai dreptate hă, hă, hă, nu că sunt genial?

-Cu alte cuvinte va trebui să intervin prin genialitatea mea şi să încerc să demonstrez consistenţa ontologică a conceptelor pe care le veţi emite la televizor unui receptor incapabil să înţeleagă toate implicaţiile filosofico-morale pe care acestea le presupun.

-M-ai pierdut Horică hă, hă, hă. Nu te mai înţeleg. Dar cred că da, cam asta trebuie să faci.

-Bine, domnule preşedinte, vă rog să luaţi act e faptul că eu îmi voi asuma acest rol cu stahanovism şi voi stârni chiar şi invidia tovarăşului Iliescu.

Uşa se deschise brusc şi Elena Udrea intră val-vârtej în biroul preşedintelui. Fără a-i băga în seamă pe Manolea şi Patapievici se îndreptă chiar spre biroul Preşedintelui.

-Traiane, nu mai pot, Traiane fă ceva!

-Ce doreşte sufleţelul tău, păsărică, hă, hă, hă.?

-Am fost să inagurez pârtia de ski şi mi-a intrat tocul cizmelor Prada în zăpadă şi mi s-a rupt, nu mai pot Traiane, nu mai pot.

Şi dă să plângă.

-Lasă păsărică că îţi iei altele hă, hă hă.

-Nu asta-i problema, Traiane. Eşti un insenibil! Problema e că au râs jurnliştii de mine, Traiane fă ceva că nu mai pot. Înebunesc!

-Calmează-te păsărică, se rezolvă cumva. Aliodoare, ştergele filmele hă, hă, hă

-Nu pot dom’ preşdinte.

-Cum nu poţi Aliodoare, eu de ce te plătesc?

-Pentru că alea îs aparate electronice şi vrăjile au efect doar asupra oamenilor.

-Traiane sunt ruinată, nu mai pot. Aliodor nu poate face nimic.

-Stai păsărică, se rezolvă cumva dacă asta vrea sufleţelul tău.

-Asta vrea!

-Horică, mai scrii la EVZ?

-Evident, domnule Preşedinte, condeiul meu măiastru poate scrie oriunde.

-Scrie atunci şi spune ceva. Găseşte o filosofie a tocului şi scoate-o pe păsărica asta din rahat.

-Se rezolvă.

-Mulţumesc, dragule, ştiam că mă pot baza pe tine. Mă duc acasă la Cocoş.

-Stai tu că mai am o treabă cu tine, hă, hă, hă.

-A păi atunci stau cu plăcere.

Elena Udrea ieşii din biroul lăsând uşa deschisă.

-Aliodoare mai am o treabă cu tine.

-Să auzim.

-Mă seacă blogerii hă, hă, hă. Îs mai răi ca jurnaliştii. Uite cocălarii îşi văd de problemele lor cu banii fără număr, femeia cea mai tare şi duşmanii care îi urăşte da’ nu se bagă în politică. Ori bloggeri ăştia se bagă peste tot.

-Bun, şi eu ce să fac?

-Taie-le inspiraţia hă, hă, hă. În loc să scrie politică, să poteze şi ei pe blog manele cu Florin Salam.

-Bun da, blogerii e mulţi şi eu nu mă dau pe net. Cum facem. De unde ştiu cui să-i tai inspiraţia.

-Păi îţi zic eu.

Băsescu îşi deschise laptopul şi începu să navigheze de la blog la blog.

-Hai aici să vezi şi tu fiecare blog în parte şi notează-ţi numele.

-Vin, vin.

Patapievici era deja plictisit la culme. Băsescu observă acest lucru.

-Horică, cu tine am terminat. Poţi să pleci. Nu uita de tocul lui Nuţi şi de ce ţi-am spus să faci.

-Da, domnule preşedinte. Vă salut cu cordialitate! Apoi plecă

-Deci Aliodoare. Începe cu ăştia de la No Băsescu Day. Ăştia-mi fac zile fripte. Apoi Mogulu’, ăsta parcă nu are familie şi scrie zilnic pe blog. Mai taie-i din elan.

-Tăiem elanul nicio problemă.

-Apoi umblă şi pe la inpiraţia lu’ Sebra, Ioan Usca….

-Da ăşti-s infoensivi. Nu sunt Aliodoare. Sebra e şi ea cu No Băsescu Day şi Ioan Usca îi are în blogroll pe toţi cei de la No Basescu. Deci e un element periculos.

-Dar e teolog, uitaţi, are şi blog teologic.

-Aliodoare, revinoţi. Eu te plătesc pe tine şi nu invers hă, hă, hă. Aşa că ascultă-mă. Deci, apoi vezi fă ceva şi cu Lilick, cu Ada Rus, Chat Noir, Deceneu, George Serban, Alexandru Marin…

-Da ăsta-i tânăr, n-are el treabă.

-Aliodoare, chiar mă enervezi. Pentru mine, orice tânăr care nu e manelist şi nu a ieşit tâmpit din şcoală e un duşman!

-Bine.

-Apoi, Victor Ionescu, Cristian Lisandru, Simion Cristian, Evergreen, Geanina Lisandru, Teo Negură, Gabriela Savitsky, Hobbitu,…

-Păi ăştia e poeţi.

-E poeţi, deci nu de tâmpiţi, deci e duşmani. Care e problema?

-Niciuna.

-Bun. Apoi Transildania, Ghilotina de campanie, DSN, Dispecer blogosfera şi pe Caius.

Aliodor începu să râdă.

-Da’ Caius e doar pe locul 2000 si ceva în Zelist. N-are trafic.

-Nu contează măi. Ăştia de la No Băsescu Day îi dau zilnic ping-uri. În două săptămâni e în primii 100 şi îşi va da arama pe faţă, adică va scrie împotriva mea.

-Cum ziceţi domnule preşedinte.

-Apoi Ana Saliste ca a lasat un comentariu foarte dur la adresa lui Horica. Ha, ha, ha, am uitat sa-i spun lui Horica de acel comentariu ha, ha, ha.

-Se mai intampla. Aveti multe pe cap.

-Deci le tai furtunul cu inspiraţie?

-Tăiem.

-Bun. Du-te de te pune pe treabă că eu acuma am o treabă cu Nuţi.

-Aaa, si nu uita Aliodoare. Uite de la Cristina poti sa cumperi un cadou pentru sotia ta. Eu i-am cumparat lu’ Nuti si i-a placut mult.

Nu ştiu prin ce minune, dar a doua zi niciunul dintre aceşti blogeri nu scrisese nimic.

Acest text este un pamflet. Pe cei care s-ar putea simti lezati ii rog sa il ia ca atare.