Cel care striga in pustie

Un Chinez ca tot românul se întreabă de unde izvorăște plăcerea neprețuită a înjurăturilor anonime pe blog. Această realitate este cunoscută, cu siguranță, de către toți bloggerii activi care au un număr mai mic sau mai mare de așa-numiți hateri. Aceștia își fac aproape la fiecare postare norma de înjurături anonime, de multe ori postând mai multe comentarii cu nick-uri fictive pentru da impresia că ceata ”înjurătorilor” este mai mare. Oare de ce fac oamenii acest lucru? Să încercăm un studiu antropologic schematic.

Internetul este un instrument de coagulare a societății internautice. La un prim nivel utilizatorii de internet se adună în jurul creatorilor de conținut care au păreri asemănătoare, rezultând discuții civilizate. Există, însă, și excepții notabile. Internetul este, fără doar și poate, un mediu concurențial și anumite comunități adunate în jurul unor idei comune se vor simți mereu atacate de notorietatea altora. Atunci se începe războiul. Un individ al grupului care se simte amenințat intră în mediile generatoare de conținut ale grupului concurent și începe să înjure sub anonimat pentru a nu-și desconspira apartenența. Pentru acești oameni scopul scuză mijloacele, iar ceea ce contează este doar rezultatul final  pe care ei, din păcate, îl intuiesc în mod eronat, pentru că înjurăturile anonime nu vor avea efectul scontat. Un efect mult mai amplu l-ar avea o critică argumentată.

Există, însă, și o altă categorie de internauți care nu aparțin niciunei comunități închegate ci vagabondează prin internet în căutarea unor bloggeri buni de înjurat, fără a avea măcar vreun scop. În acest caz problema de fond este înțelegerea greșită a conceptului de libertate și a relației acestuia cu conceptul de responsabilitate. Utilizatorul de internet are, practic, acces la orice și își poate spune părerea în orice circumstanță. Practic, internetul oferă o libertate imensă, pe care, însă, acești indivizi nu știu să o gestioneze. În aceeași situație s-a aflat și poporul român în 1990, când libertatea a dat năvală peste noi, iar noi nu știam ce să facem cu ea. În cazul nostru specific, utilizatorul nostru de internet înțelege libertatea ca posibilitate de a-și vărsa frustrările în mod public, dar și anonim în același timp. Internetul oferă utilizatorilor această posibilitate de manifestare în mod schizoid.

Astfel, cei care înjură anonim în online au o uriașă problemă de relaționare și de înețelegere a propriilor drepturi. Data fiind posibilitatea anonimatului, manifestările acestor persoane spun mult mai multe despre universul lor interior decât ar spune o discuție face to face. Poți cunoaște omul cu adevărat în momentul în care îi dai posibilitatea să se manifeste fără bariere și sub protecția anonimatului. Or, acest tip de oameni au serioase probleme psihologice care derivă dintr-o relaționare deficientă cu alteritatea. Ce cele mai multe ori aceste persoane se supraevaluează în mod conștient și refuză să-și asume responsabilități. Sunt, de regulă, persoane pasive cărora le lipsește cu desăvârșire spiritul de echipă și deschiderea dialogică. În viața reală sunt, cel mai probabil, destul de calme și discrete, ca un câine care din spatele gardului ai zice că rupe tot, dar atunci când cineva intră devine mielușel. În cazul nostru, gardul este monitorul!

Din aceste motive eu personal compătimesc sincer persoanele care se manifestă în acest mod la mine pe blog și îi îndemn pe toți bloggerii să facă la fel.

Dacă tot există Chuck Norris facts, de ce să nu existe și Cel care strigă în pustie facts? Deci să purcedem!

Cel care strigă în pustie nu se teme de deșert; deșertul se teme de vorbele lui!

Absurdul îl ocolește pe Cel care strigă în pustie, pentru că el este adesea mai absurd decât absurdul!

Răspunsurile se feresc de Cel care strigă în pustie, pentru că el pune mereu numai întrebări!

Deșertul este numai nisip pentru că pietrele s-au sfărâmat atunci când Cel care strigă în pustie a început să strige!

Căldura nu-l tulbură pe Cel care strigă în pustie, pentru că ea este doar o stare de spirit!

Frigul nu-l îngheață pe Cel care strigă în pustie, deoarece este și el doar o stare de spirit!

Cel care strigă în pustie are blog, dar blogul nu-l are pe cel care strigă în pustie!

Cel care strigă în pustie nu se teme de gura lumii, pentru că nici gura lumii nu se teme de Cel care strigă în pustie.

Cel care strigă în pustie nu fumează, ci țigările ard singure din cauza arșiței!

Cel care strigă în pustie nu bea niciodată alcool, ci alcoolul se evaporă din cauza căldurii!

Cel care strigă în pustie nu merge devreme acasă, ci casa vine devreme la el!

Cel care strigă în pustie nu merge la întâlniri, dar se întâmplă să fie mereu acolo unde este o întâlnire!

Cel care strigă în pustie nu doarme niciodată, dar este obosit din cauza căldurii și trebuie să se odihnească cât mai des.

Aștept eventuale completări!

Dupa cum spuneam nu demult, în fața morții răspunsul cel mai înțelept este tăcerea și decența. Două lucruri care, din păcate, lipsesc cu desăvârșire, cel puțin în Românica noastră cea de toate zilele. Mi se pare atât de abject faptul că nenumărați oameni au gonit la Sala Radio doar pentru a face poze cu Mădălina Manole în sicriul ei alb. Mulți dintre români s-au făcut, poate fără să-și dea seama, devoratori de cadavre al căror sânge nici nu s/a răcit încă. Ce plăcere ascunsă poate stârni un om să fotografieze un trup neînsuflețit, în timp ce familia jelește dispariția unei persoane iubite? Cât de insensibil poți să fi pentru  a poza un sicriu, atunci când atâtea persoane ar avea nevoie de îmbărbătare și discreție? De ce atât de mulți oameni și-au cultivat în noroiul sufletului acest instinct necrofilic? De acești oameni nu își dau seama că prin atitudinea lor devin din ce în ce mai mult niște viețuitoare bipede și tot mai puțin oameni? Întrebări ”fără număr” și, din păcate, fără răspuns!

Din păcate, există asemenea indivizi necrofili și în stimabila blogosferă românească, acolo unde fiecare deținător de PC se simte mare formator de opinie. Până acum nu mi-am permis niciodată să dau sfaturi referitoare la blogging, pentru că mă simt ultimul în măsură să fac așa ceva. Și totuși, de data aceasta încolțește în conștiința mea imperativul de a o face.

Iată un exemplu care arată foarte bine CUM NU TREBUIE SĂ SE FACĂ TRAFIC PE BLOG, oricât de ahtiați am fi după acest trafic blestemat. Acum câteva zile un ”distins blogger”, pe numele său Lucian Pințoi, a publicat un post intitulat după cum urmează: ”Imagini în exclusivitate cu corpul neînsuflețit al Mădălinei Manole depus la Sala Radio”. Conținutul postului îl puteți lesne ghici dintr-o singură încercare. Nu știu de ce am impresia că blogosfera tinde să devină coșul de gunoi al societății românești, adică locul unde unii înțeleg să-și verse, în felurite moduri, frustrările, carențele morale, deficiențele de comunicare, problemele de relaționare s.a.m.d. Cât de insensibil, indiscret, nesimțiti, necredincios, egoist și frustrat trebuie să fi ca să postezi un asemenea material cu un titlu și conținut OTV-ist? Oameni ca Dan Diaconescu sunt extrem de nocivi pentru societate pentru că dau naștere unor specimene precum  Laurențiu Pințoi!

Și omul nu s-a oprit doar la atât. Ieri bipedul a scris un alt post prin care se lăuda că în ultimile zile blogul său a fost cel mai vizitat! Omul chiar nu și-a dat seama de penibilul în care a căzut și de lipsa de caracter de care a dat dovadă. Dincolo de faptul că estimările sale sunt total eronate, căci în ultimile zile au existat, cu siguranță, câteva zeci de bloguri mult mai vizitate decât al său. Inclusiv din punct de vedere ”bloggeristic” bipedul Pințoi trece cu vederea anumite aspecte extrem de importante:

1. Bloggerii cu adevărat relevanți nu-și găzduiesc blogul pe Wordpress, prin urmare statisticile Wordpress sunt extrem de irelevante!

2. Cele peste 3000 de vizite pe care i le dă statistica wordpress nu sunt, de fapt, vizite, ci afisări de pagină. Vizitele au fost, cu siguranță, mult mai puține iar vizitatorii unici așijderea.

Dragi bloggeri, așa ceva NU SE FACE, indiferent cât de mult ne dorim un trafic bun. A avea un blog cu trafic bun nu înseamnă să faci un astfel de post pe care îl citesc în două zile câteva sute de persoane iar apoi revi la cei 10 cititori! Traficul înseamnă, înainte de toate constanță! Dar pentru a înțelege acest lucru este nevoie de ceva mai multă materie cenușie! Din păcate, atunci când apare undeva ceva de bun simț ar trebui adăugat ”senzațional” sau ”exclusiv”. Este dureros că bunul simț în România a ajuns să fie un concept exotic.

Dincolo de trafic, clasamente sau câștiguri, nu trebuie să uităm că și noi bloggerii suntem oameni și, prin urmare, ar trebui să ne comportăm ca atare și nu ca niște dezaxați mintal sau ca niște devoratori de hoituri!

Recomandări: Cristina, Negru, Geanina, Gabytzu, Orry, Teo, Cristian, Savitsky, Vania, Hobbitul, Simion Cristian.

PDLizarea României continuă în paşi rapizi şi tinde să ne ducă tot mai mult spre instaurarea partidului unic. Deja cred că nu mai este o taină faptul că PDL-ul încearcă să pună stăpânire pe toate pârghiile de putere din stat. După alegerile prezidenţiale, matrozul lacheii săi şi-au văzut visul cu ochii reuşind să impună un guvern monocolor, mai cu seamă dictatura unui portocaliu putrezit.

Dar PDL-ul nu se opreşte aici. Doreşte cu orice preţ să facă din opoziţie doar un accesoriu decorativ prin concentrarea tuturor pârghiilor de putere în mâinile hulpave ale portocaliilor nesătui. În beţia sa euforică, PDL-ul a început azi un alt capitol al PDLizării României, şi anume bătălia pentru Senat.  Conform agenţiei de presă Mediafax, liderul grupului PDL din Senat, Traian Constantin Igaş, a anunţat, miercuri, în plenul Senatului, că în urma refuzului de a supune la vot cererea indenepdenţilor privind locurile în comisii, PDL va iniţia procedura de suspendare a lui Mircea Geoană din funcţia de preşedinte al Senatului. Motivul? Refuzul lui Mircea Geoană de a supune la vot cererea independeţilor de a-şi păstra locurile în comisiile de specialitate. Prin urmare, domnul Ignaş l-a acuzat pe Mircea Geoană de abuz.

În calitatea sa de senator, domnul Ignaş ar trebui să ştie, înainte de toate, că atunci când vorbim despre Preşedintele Senatului nu avem de a face cu o “suspdendare“, ci cu o eventuală “revocare“. De altfel, Mircea Geoană i-a atras atenţia domnului Ignaş asupra acestor confuzii terminologice care sunt inadmisibile pentru un parlamentar. Astfel, ni se confirmă (pentru a câta oară?) că lacheii marinarului preiau de la acesta inclusiv ignoranţa, Ignaş dovedind că nu a citit nici măcar odată în întregime regulamentul Senatului. Prin urmare, s-ar cuveni să-i reîmprospătăm puţin memoria domniei sale:

Art.30.-(1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoaerele împrejurări:

a)    încalcă prevederile Constituţiei;

b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.

După cum vedem, litera a) nu a fot încălcată de Mircea Geoană, de unde rezultă că demersul de revocare al Preşedintelui Senatului pe care senatorii doresc să-l iniţieze are în vedere litera b). Senatorii PDL consideră un abuz, şi deci o încălcare a Regulamentului Senatului, că Mircea Geoană a refuzat să introducă pe ordinea de zi votarea cererii venite din partea independenţilor dependenţi de fărâmiturile care cad de la banchetul matrozului. Chiar dacă am admite că acesta ar fi un abuz, el este un caz singular şi nu o acţiune “repetată” aşa cum cere Regulamentul Senatului.

Dar să spicuim mai departe din Regulamentul Senatului pentru a vedea că, de fapt, senatorii PDL sunt cei care îl ignoră în totalitate:

Art.39.-(1) Preşedintele Senatului are următoarele atribuţii:

a)    convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;

b)    conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi;

Aşadar, preşedintele Senatului este cel care trebuie să asigure respectarea ordinii de zi! Ordinea de zi este întocmită de Biroul Permanent al Senatului cu o săptâmână înainte. Pe ordinea de zi de astăzi (pe care o puteţi consulta AICI), 3 martie 2010 nu figura nicăieri un vot în ceea ce priveşte cererea aşa-numiţilor independenţi. Prin urmare, Mircea Geoană nu a abuzat nicio clipă de funcţia sa, ci, dimpotrivă, şi exercitat-o în mod corect, cei care doreau să se abată de la Regulamentul Senatului fiind chiar senatorii PDL şi independenţii.

Art.87.-(1) Ordinea de zi poate fi modificată numai la propunerea Biroului permanent, a unui grup parlamentar sau a unei comisii a Senatului pentru motive bine întemeiate şi urgente.

(2) Modificarea ordinii de zi pentru săptămâna următoare este supusă spre aprobare Senatului şi se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ultima zi de activitate în plen a săptămânii in curs.

Aşadar, conform regulamentului, independenţii puteau înainta o cerere de modificare a ordinii de zi doar pentru săptămâna viitoare, pentru motive bine întemeiate şi urgente. Cererea ar fi urmat să fie judecată şi votată vineri, iar în caz că apărea o majoritate favorabilă, problema lor putea fi introdusă pe ordinea de zi săptămâna viitoare. Asta ar fi trebuit să se întâmple conform regulamentului, pe care independeţii şi senatorii PDL îl ignoră cu desăvârşire, singurul regulament valabil pentru ei fiind voinţa Băsescului.

Oricum, cererea independeţilor este neregulamentară, atât timp cât ieri, Biroul Permanent al Senatului a hotărât că atunci când un senator îşi părăseşte partidul îşi pierde, automat, şi locul din comisiile de specialitate.

Prin urmare, cererea independenţilor dependenţi este doar un pretext nul din punct de vedere regulamentar şi juridic. Probabil PDL-ul se bazează pe o ulterioară decizie favorabilă a Curţii Constituţionale, încercând să impună în funcţia de Preşedinte al Senatului un membru de partid cu acte în regulă. Pentru ca noi să trecem cu vederea aceste tentative autoritare ale partidului portocaliu, ni se mai aruncă puţin praf în ochi, în speţă arestarea lui Antonie Solomon. Astfel atenţia opiniei publice este îndreptată în acea direcţie, iar când românul se va fi trezit din visare, ne vom da seama că PDL-ul are şi funcţia de Preşedinte al Senatului.

Noroc şi la mai mare!

Inevitabilul s-a produs în cele din urmă! Conform unei ştiri Mediafax preluate ulterior în toată presa, premierul Emil Boc l-a demis astăzi pe liberalul Marius Oprea din funcţie de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi a lui Dinu Zamfirescu de la şefia Institutului pentru Memoria Exilului Românesc. Cele două instituţii au fost comasate in 25 noiembrie 2009, chiar daca au existat nenumarate voci impotriva acestui demers.  Noua funcţie de director executiv fiindu-i încreditaţă lui Ioan Stanomir, în timp ce Vladimir “Volodea” Tismaneanu va fi directorul Consiliului ştiinţific. Guvernul Traian Băsescu a pecetluit astfel existenţa unui veritabil cartel care a monopolizat studierea comunismului.

În pofida declaraţiilor virginale ale domnului Tismaneanu conform cărora nu ar tânji la funcţia lui Marius Oprea s-au dovedit a fi o mare minciună, întrucât mişcarea de astăzi a premierului marionetă a fost foarte bine organizată. Conform informaţiilor apărute în ziarul Curentul, noua structură instituţională a fost deja reorganizată. Astfel, secretarul consiliului ştiinţific va fi Cristian Vasile, iar Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste si Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) va fi “îmbogăţit” cu trei noi departamente: Cultura, propaganda, ideologie in timpul dictaturii comuniste (condus de Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile), Economia natională sub comunism (condus de Dragos-Paul Aligica), Memoria si nostalgia comunismului (condusa Mihai Neamtu). Din alte surse pe care nu doresc să le desconspir am aflat că domnul Mihail Neamţu tânjeşte demult la o astfel de funcţie în cadrul unui institut condus de mentorul său Vladimir Tismăneanu.

Prin această mişcare tipic băsesciană a fost extirpat şi ultimul pinten din coasta hulpavă a maşinăriei PDL, liberalul Marius Oprea, care în ultima vreme a fot supus unor presiuni puternice pentru a angaja în institutul condus de dânsul anumite persoane din cercul Tismăneanu sau pentru a cumpăra 200 de exemplare ale raportului Tismăneanu. Pesemne că raportul nu s-a vândut conform planului datorită preţului pipărat şi al nenumăratelor controverse. De semnalat faptul că domnul Marius Oprea nu s-a implicat absolut deloc în campania electorală din 2009, amânând publicarea unei cărţi despre Traian Băsescu tocmai pentru a nu influenţa opinia publică. Mai multe despre presiunile la care a fost supus Marius Oprea puteti citi intr-un material din Romania Libera.

Din păcate, Vladimir Tismăneanu este progenitura tipică a nomenclaturii comuniste. Tatăl său, Leonte Tismăneanu a fost un aprig apărător şi divulgator al drogului comunist. Participant la războiul civin din Spania ajunge apoi la Moscova unde a urmat cursurile facultăţii de limbi străine, fiind în acelaşi timp redactor la Radio Moscova, unde i-a avut colegi pe Leonte Răutu, Ana Pauker şi Vasile Luca.

Dar să nu încărcăm spinarea fiului cu păcatele tatălui. Locuind în cartierul Primăverii, Tsimăneanu a ştiut să profite din plin de oportunităţile pe care sistemul i le oferea, chiar dacă în ultima perioadă şi-a blamat tatăl pentru convingerile sale marxiste. De remarcat, însă, că “Volodea” în persoană a fost un instrument de propagandă al PCR, publicând nenumărate articole elogioase la adresa lui Lenin, Stalin sau Ceauşescu în reviste tovărăşeşti precum „Viaţa studenţească”, „Convingeri comuniste” şi “Amfiteatru”. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specializarea Sociologie în anul 1974 ca şef de promoţie. Lucrarea sa de licenţă, “Noua Stângă şi Şcoala de la Frankfurt” (Editura Politică, 1976), de orientare neo-marxistă, este considerată într-un articol din ziarul Washington Post drept un “rechizitoriu vitriolic la adresa valorilor occidentale”. In aceasta lucrare, Tismăneanu ajunge la urmatoarea concluzie: “Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziţii bruşte şi prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăşi acest statu-quo este revoluţia socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de partidul politic revoluţionar, va avea rolul principal.”, citat preluat de pe blogul lui Robert Horvath. Teza de doctorat (Universitatea Bucureşti, 1980) are titlul “Revolutie şi Raţiune Critică. Teoria politică a Şcolii de la Frankfurt şi radicalismul de stânga contemporan”.

În mod absolut miraculos, odată ajuns în SUA, Tismăneanu îşi schimbă convingerile şi devine un anticomunist convins, atrăgând atenţia asupra presiunilor la care era expusă mama sa, pentru care obţine, de altfel, o viză de ieşire din ţară pentru a merge în Spania, de unde nu s-a mai întors. Ulterior, Vladimir Tismăneanu şi mama sa fac un popas în Venezuela, revnind ulterior în SUA. Soarta părinţilor altor dizidenţi veritabili a fost, însă, cu totul alta. Mama Monicăi Lovinescu, de exemplu, a fost ucisă şi îngropată într-o groapă comună.

Chiar şi în SUA, Tismăneanu nu a fost ocolit de controverse. În primul rând, a minţit statul american atunci când şi-a depus cererea de cetăţenie afirmând că nu a fost niciodată membru al PCR şi că nu a fost implicat nici direct şi nici inirect în sistemul opresiv al statului comunisti. Lucru absolut fals, având în vedere că Tiismăneanu a fost lector pe probleme de propagandă la comitetul central al UTC. Apoi, au existat nenumărate indicii care îl identificau pe Tismăneanu cu agentul KGB-ist Volodea care apare în mai multe documente CIA declasificate. Agentul Volodea pare-se îşi exercita misiunea în rânul comunităţii româneşti din SUA, mai cu seamă în rândul intelectualilor. Mai multe detalii despre toate aceste aspecte le puteţi găsi pe blogul lui Robert Horvath.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Îmi permit să citez un fragment dintr-un articol apărut pe blogul lui Victor Roncea: «La finele anului 2004, în plină campanie electorală, fiul Tismăneanu la braţ cu tăticul FSN-PSD Iliescu-KGB străbăteau Românica, Europa şi SUA pentru a promova ultima lucrare a noului şi vechiului Komintern: „Marele şoc – Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu“.„Vladimir Tismăneanu: Pentru cititorii acestei cărţi, aş vrea să precizez că ideea de la care am plecat este că personalitatea lui Ion Iliescu este o personalitate de extremă importanţă nu numai pentru tranziţie, ci şi pentru ceea ce a fost în toată perioada, cel puţin din anii ’60 încoace -, pentru că, până în anii ’60, nu eraţi în vârfurile puterii. Iar, după anii ’60, când aţi întâlnit personalităţi de prim rang, după ruptura cu Ceauşescu şi eliminarea dumneavoastră din structurile decizionale ale puterii, aţi continuat să fiţi un reper pentru foarte mulţi dintre noi. (…) Îndrăznesc să spun că noi avem şi anumiţi prieteni comuni, şi anumite lucruri biografice în comun. Părinţii dumneavoastră au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină, părinţii mei au făcut parte din mişcarea comunistă clandestină. (…) Cel puţin din ce reiese astăzi, Stalin fusese simbolul a tot ce putea să fie mai pur, mai frumos, mai antifascist, mai umanist, pentru multă lume, a fost un mit extraordinar de puternic. Ion Iliescu: Cultivat cu putere şi considerat expresia sintetică a teoreticianului, care emitea nu păreri, ci adevăruri absolute. Vladimir Tismăneanu: Comunicate divine“.»

Aceasta este istoria omului care, cu ajutorul guvernului Băsescu, a ajuns să pună monopol asupra studierii comunismului. Un stalinist acerb care şi-a schimbat miraculos viziunea după ce a plecat în SUA, un intelectual identificat în repetate rânduri cu agentul KGB Volodea, un căţeluş care l-a servit şi pe Iliescu apoi i-a spus adio după ce PSD-ul a pierdut alegerile. În final, o altă informaţie suplimentară. Vladimir Tismăneanu este prezentat întotdeauna ca director al Centrului de studii al societăţilor post-comuniste din cadrul Universităţii Maryland. Ei bine, acest departament nu este unul al universităţii propriu-zise, fiind finanţat din banii publici româneşti de către ICR-ul “distinsului” om de cultură pe nume Patapievici. Mai mult, nu există studenţi înscrişi la această catedră. AICI puteti gasi site-ul instituţiei, si veţi constata cu uimire că la secţiunea “classes” nu apare absolut nimic.

Nu este minunată ţara în care trăim?

Articole pe aceeasi temă:

Lilick: Lupta incă nu s-a terminat

Amalgammax: Comunistoidul Boc l-a demis pe Marius Oprea

George Serban: Comunismul trebuie apărat şi sâmbăta

Hristea: Demiterea lui Marius Oprea de către laşul Emil Boc

Cronici Geruliene: Emil Boc a rupt pisica de la IICC

Ioan Beuca: Maneliştii au învins….deocamdată

Dorin Tudoran: Monitorul meu oficial

Update: Via Amanda am aflat că, între timp, domnul Tismăneanu, a luat poziţie pe blogul său personal unde, evident, nu sunt admise comentariile, ceea ce arată, încă odată atitudinea “democratică” a distinsului politolog, care nu acceptă absolut nicio critică. Cele scrise de domnul Tismaneanu ne arata că acest pas nu a venit din senin, ci a fost amplu premeditat de domnia sa care nu demult se jura că nu vrea postul lui Oprea, dar care acum se comportă ca un adevărat mogul al studierii comunismului.

Care ar fi oare rolul unui ‘telectual de curte? Sau rolul poetului de casa? Pai, inseamna un fel de Vadim pentru Ceauşescu, adică un om care dă impresia de înţelepciune datorită limbajului său întortocheat dar fără substanţă şi care imediat ce prezidentul aruncă o beşină, iese la rampă argumentând cu elocinţă că beşina nu este, de fapt, beşină, ci izvor de înţelepciune. Într-o discuţie despre intelectualul public, Daniela îl definea în modul următor: “ESTE UN LIMBIST ORAL CARE ISI EXPRIMA EXHAUSTIV PUPINBASISMELE NASCUTE DINTR-O AMPLA EXPUNERE A DOSULUI CU CARE SE PREZINTA IN FATA NOASTRA GENERAND ELOGII ADMIRATIVE CELOR CE NU AJUNG LA DOSUL ATOTPUTERNIC.”

H.R-Patapievici a ţinut (pentru a câta oară?) să demonstreze că se încadrează perfect în această definiţie, ieşind în faţa boborului pentru a explica genialitatea băsesciană atunci când afirmă că 99% dintre români ascultă manele şi sunt admiratori ai culturii rrome. Mediafax dixit! Mai cu seamă, ‘telectualul de curte ţine să demonstreze că mulţi dintre manelişti pronunţă mai bine limba română mai bine decât majoritatea prezentatorilor TV. Mai departe, HRP afirmă că statul nu are absolut nicio vină pentru manelizarea societăţii, acest fenomen fiind pus exclusiv în sfera de responsabilitate a vorbitorului individual de limbă română.

Să stabilim nişte lucruri. Vorbitorul individual de limbă română are nevoie de o educaţie culturală. Dacă nu mă înşel, şcoala este, până la urmă, o institutie a statului, prin urmare, statul nu este o fecioară neatinsă când vine vorba de acest eşec educativ.

Apoi, trăim într-o cultură a imaginii, fără a exista însă, un simţ dezvoltat al interpretării imaginilor. Prin urmare, educaţia fiecărui vorbitor individual de limbă română depinde de imaginea de care este asaltat. Or, atunci când tovarăşul preşedinte îşi bazează campania electorală pe manele, ce imagine propune instituţia prezidenţială? Evident, propune manelizarea drept fiind o cheie a succesului, adică să ajungi să ai “bani fără număr”, “femeia cea mai tare” şi “duşmani care mă urăşte”. Şi la finalul acestei lecţie de etică să spui în scârbă: “i-am ciuruit. Un fleac!”.

În cele din urmă, domnul Patapievici încearcă să ne demonstreze că, de fapt, cărţile sale ori nu le-a scris el ori sunt plagiate. Un om atat de educat precum domnul Patapievici ar trebui să ştie că maneaua nu este, în cele din urmă, o linie de forţă a culturii rrome, din contră, nu aparţine acestei culturi în niciun fel. Maneaua este o formă de subcultură care s-a lipit cel mai bine în acele medii.

Probabil domnul Patapievici este un vajnic ascultător al manelelor, deoarece altfel nu îmi explic cum şi-a putut da girul unor expoziţii de artă în care Isus era prezentat ejaculând. Un om care a scris cu propria pană eseuri precum cel despre ucenicii de pe drumul Emausului nu poate gira o asemenea expoziţie.

Ruşine Patapievici!

În ultima vreme am tot scris despre politică, despre principii de stânga şi de dreapta, despre obiective, valori si ideologii. Dat fiind faptul că acestea sunt nişte problematici asupra cărora nu îmi place să monologhez, ci să ialoghez, am aresat mai multor bloggeri provocarea de a scrie si ei despre asemenea teme. Reactiile pe care le-am scot în evidenţă un singur aspect important: în politica românească conceptele discutate nu stau la baza demersului politic, aşa cum ar fi normal să fie. Prin urmare, cred că este necesar să continuăm aceste dezbateri în spaţiul blogosferic sperând că  la un moment dat ele vor aduce roade şi vor sensibiliza atât opinia publică, cât şi comunitatea politică din România.

Prin urmare, continui aceste dezbateri, abordând, de data aceasta, ideea de stat.

Voi începe cu lucrurile pe care le-am studiat direct în timpul anilor de student la filosofie sau cu care am intrat în contact direct prin intermediul traducerilor pe care le-am făcut până acum. Astfel, voi analiza ideea de stat în gândirea lui Edith Stein.

Pe scurt despre Edith Stein. Născută într-o familie de evrei, începe să studieze germanistică şi istorie la Universitatea din oraşul natal, Breslau. Interesele ei se îndreaptă, însă spre studiul intens al filosofiei. Ulterior, primeşte o bursă de studii la Göttingen, unde se remarcă printr-o inteligenţă sclipitoare, astfel încât părintele fenomenologiei, Edmund Hüsserl o cooptează în cercul său de studenţi. După primul război mondial se converteşte la confesiunea catolică şi, în cele din urmă se călugăreşte. Moare în august 1942 în lagărul de exterminare de la Ausschwitz-Birekenau. Vorbitorii de limbă germană pot găsi mai multe informaţii biografice AICI. În 1925 publică lucrarea Eine Unteruschung über den Staat (O cercetare asupra statului), în care încearcă o abordare puţin diferită a conceptului de “stat”.

În concepţia lui Edith Stein, statul nu poate fi definit elocvent dacă nu putem stabili, mai întâi, care este forma de asociere a indivizilor pe care se construieşte statul. Astfel, Edith Stein distinge trei tipuri de asociere a indivizilor: masa, comunitatea şi societate.

Masa este cea forma de asociere cea mai joasă, iar una dintre caracteristicile sale este faptul că indivizii se influenţează reciproc, fără a conştientiza, însă, influenţa pe care o exercită sau pe care o suferă. Comportamentul indivizilor poate fi uniform datorită influenţei reciproce, dar el nu este trăit în mod comunitar. Masa de oameni persistă doar atâta timp cât indivizii care o constituie se află într-un contact direct şi îşi încetează existenţa atunci când acest contact se diminuează. Prin urmare, masa nu poate sta la bazele statului.

Comunitatea îşi are temeiul în sfera spiritului şi se caracterizează prin ceea ce lipseşte masei: în cadrul comunităţii, indivizii convieţuiesc într-un sens foarte strict. Niciun individ nu este total absorbit de trăirile sale personale – precum se întâmplă în cadrul maselor – ci îşi împărtăşeşte viaţa indivizilor din jurul său, simţindu-se un membru al comunităţii. Comunitatea este, la rândul ei, subiectul unei vieţi proprii. În cadrul vieţii comunitare se cristalizează diferite roluri bine definite care pot fi îndeplinite, succesiv, de alţi indivizi.

În societate indivizii se constituie, reciproc, în obiecte, spre deosebire de comunitate, în cadrul căreia indivizii sunt subiecte care convieţuiesc. Această viziune trebuie înţeleasă, însă, cum grano salis, căci nu avem de a face cu nişte simple obiecte, ci cu subiecte obiectivate, iar această obiectivare presupune, chiar şi numai într-o mică măsură, considerarea indivizilor ca subiecte, în mod similar cu ceea ce se întâmplă în cazul comunităţii. Astfel, societatea, poate fi privită drept o reformulare raţională a comunităţii. Ceea ce în convieţuirea naivă vine de la sine, este definit în viaţa socială prin intermediul unor acţiuni conştiente. Comunitatea creşte de la sine, în timp ce societatea este înfiinţată. Rolurile din cadrul vieţii comunitare se nasc în mod natural, în timp ce rolurile din cadrul vieţii sociale sunt create, observă Edith Stein.

Mergând mai departe, Edith Stein consideră că statul îşi are fundamentul în forma de asociere comunitară a oamenilor, spre deosebire de adepţii teoriei contractualistice care consideră că societatea dă naştere statului. Stein îşi argumentează afirmaţia observând că societatea ca atare este o structură care ia naştere după întemeierea statului, şi nu înaintea acestuia, pentru că o societate necesită un principiu organizator care este, de fapt, statul.

Viziunea aceasta mi se pare extrem de intereantă pentru că definid statul ca o comunitate se apropie mai mult de fiecare individ în parte, căci la nivel fenomenologic, individul se simte, înainte de toate, un membru al unei comunităţi bine închegate, care poate fi familia, satul, oraşul sau statul. Ideea de societate aduce în discuţie un principiu în mare parte străin fiecărui individ în parte, prin urmare statul conceput ca societate este o realitate abstractă pentru individ.

Pentru început mă opresc aici, nu înainte de a face câteva paralelisme cu situaţia României de azi. Dat fiind faptul că proverbul cu capra vecinului pare să caracterizeze cel mai bine forma mentis românească, putem spune că nu am reuşit să depăşim încă stadiul de masă. Prin urmare, este greu să vorbim de stat atunci când politicienii români se asociază la guvernare având doar un obiectiv: ciolanul, iar când atunci obiectiv dispare se dizolvă şi masa respectivă. O masă de politicieni este înlocuită tot la 4, 5 ani de o altă masă de politicieni. Aceste tendinţe nu sunt, însă, doar o caracteristică a clasei politice, ci, în general, o caracteristică a românului. De ce spun asta? Pentru că la nivel global, românul încă nu înţelege ce înseamnă acela voluntariat, de exemplu, faptele bune în favoarea altora etc. Românii se constituie îndeobşte în mici mase cu scop stric financiar, iar când scopul dispare, se dizolvă şi masa.

Prin urmare, înainte de a vorbi de principii politice, cred că trebuie lucrat la schimbarea fundamentală a mentalităţii, astfel încât românii să nu se mai constituie în mase, ci în comunităţi. Când vom fi ajuns la acest stadiu, vom putea vorbi şi de principii politice, de ideologii, de viziuni, de valori. Până atunci…..nu!

Sper să nu fie cu supărare dar aş dori să-i provoc pe următorii bloggeri să dezbată şi ei ideea de stat plecând de la studiile pe care le-au absolvit şi de la lecturile parcurse: Deceneu, Dan Chichernea, Dan Caramidariu,  Codex Politicus, CEtăţeanul Popescu, Transildania, Lilick şi tuturor acelora care doresc să dezbată aceată temă.

Prinse în balamucul demisiei lui Cristian Diaconescu, trusturile de presă româneşti au ratat o ştire foarte importantă. Trei directori Google au fost condamnaţi de Tribunalul din Milano la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru violarea sferei private.

Judecătorul italian Oscar Magi este primul magistrat din lume care condamnă un responsabil Google la închisoare sub acuzaţia de violare a sferei private. Procesul a fost intentat în anul 2006 după ce pe portalul Google Italia a apărut un filmat în care mai mulţi adolescenţi şi-au înjurat şi bătut un coleg cu dizabilităţi. Filmatul a fost disponibil pe Google în perioaa mai-noiembrie 2006, fiind unul dintre cele mai vizionate materiale la secţiunea “cele mai haioase clipuri”. La acea vreme tinerii au fost identificaţi, judecaţi şi condamnaţi la 10 luni de muncă în folosul comunităţii.

Sentinţa judecătorului Oscar Magi a creat o veritabilă răscoală în blogosferă, dar şi un conflict diplomatic. După pronunţarea sentinţei, ambasadorul SUA în Italia, David Thorne, a declarat că “SUA rămân consternate în faţa unei asemenea decizii, deoarece libertatea internetului este una dintre componentele fundamentale ale democraţiei”, informează ANSA.

Bloggerii văd în această sentinţă un atentat la libertatea de exprimare în spaţiul internautic. Bloggerul italian Lukather recunoaşte că apariţia unui astfel de clip pe Google nu este deloc plăcută, dar singurii care trebuie să răspundă în faţa legii pentru acest incident sunt cei care s-au dedat la asemenea gesturi şi au încărcat clipul pe Google.  De altfel, reacţia oficială a conducerii Google a mers în aceeaşi direcţie, consierând că directorii Google din Italia nu au nicio vină, având în vedere că au eliminat clipul la scurt timp dupa ce au fost notificaţi de către poliţie de existanţa lui.

Fără îndoială, sentinţa îndreptată împotriva directorilor Google din Italia va provoca o amplă dezbatere asupra libertăţii de exprimare în spaţiul internetului. Deja s-au delimitat două tabere distincte. Cei care sunt împotriva acestei sentinţe susţin că avem de a face cu un atentat la democraţie, în timp ce procuorii italieni sunt de părere că libertatea de exprimare nu este mai presus decât demnitatea umană.

Sursa: ANSA

Viaţa politică românească nu a intrat în hibernare după alegerile prezidenţiale din decembrie 2009. Dimpotrivă, rezultatele alegerilor prezidenţiale au zguduit din temelii întreg eşafodajul politic, astfel incât pasivitatea este practic imposibilă. Prin urmare, în 20 februarie a avut loc Congresul Extraordinar al PSD, congres devenit un veritabil eveniment mediatic şi care l-a adus în fruntea PSD-ului pe Victor Ponta. Pe 28 februarie va avea loc congresul Partidului Conservator, iar la începutul lui martie va avea loc Congresul PNL-ului. Singurul partid care zace bolnăvicios într-o stare de autosuficienţă arogantă este PDL-ul care pare a fi preocupat mai mult de deturnarea banului public spre acoperirea cheltuielilor de campanie decât de guvernarea reală a ţării. Doar discuţiile stârnite de Cristian Preda şi Monica Macovei au gâdilat puţin visarea PDL-ului, al cărui lider de facto (adică Băsescu) pare să se dedice exclusiv nunrilor voluptoasei Elena Udrea.

În tot acest context, partidele politice nu pot sta pe loc. Se aleg, sau realeg, presedintii de partid, se rearanjeaza taberele, se creioneaza noi aliante si posibile colaborari. Astfel, noua conducere a PSD pare să nu mai agreeze alianţa cu PC, Miron Mitrea declarând la Hotnews.ro (înainte să se afle rezultatul congresului) că alianţa se va desface dacă Victor Ponta va câştiga. Domnul Ponta a câştigat, prin urmare această despărţire dintre PC şi PSD pare inevitabilă.

Flacăra iubirii dintre aceste două partide era, insă, foarte slăbită. Cei care au urmărit desfăşurarea Congresului PSD la Antena3 au putut observa cum jurnaliştii trustului Intact puneau la zid PSD-ul într-o manieră care mi-a dat de gândit, folosind, fără sfială, expresii precum „guvernarea PSD a fost hoţia cea mai mare”, chiar în faţa unor lideri precum Mircea Geoană. Era clar: se schimbase limbajul referitor la PSD!

În aceste zile s-a mers, însă, cu un pas mai departe. Marţi, 23 februarie 2010, Crin Antonescu şi-a lansat moţiunea în virtutea căreia va candida la şefia PNL. Cu acest prilej, Antonescu a declarat că întrevede posibilitatea unui dialog intensificat cu PC, întrucât PNL îşi asumă mai mult ca niciodată valori conservatoare, ne informează Hotnews.ro.

Evident, această declaraţie a aprin spiritele şi nu sunt puţini cei care sar acum la gâtul lui Crin Antonescu. Comentatorii articolului par să nu fie de acord poziţia lui Crin Antonescu, argumentele lor nedepăşind, totuşi, stadiul unor lozinci de pe stadion. Chiar dacă majoritatea oamenilor sunt de părere că nu mai există stânga şi dreapta la noi în ţară şi că singurul criteriu de acţiune al partidelor politice este propriul buzunar, cred că o discuţie referitoare la un dialog intensificat între PNL şi PC nu poate pleca decât de la un fond comun reperabil în ograda ambelor partide. Prin urmare, să vedem, care ar fi obiectivele PNL şi PC conform statului fiecăui partid.

Prin urmare, iată că la nivel de obiective declarate prin statut, exista asemănări substanţiale între PNL şi PC. Amânouă partide militează pentru statul minimalist, pentru salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului, pe economia de piaţă concurenţială etc. Amândouă viziuni îşi propun garantarea proprietăţii private şi încurajarea iniţiativei private. Din punct de vedere social, atât PNL-ul cât şi PC-ul îşi clădesc obiectivele în jurul familiei. Fără niciun fel de echivo, putem afirma că aceste viziuni sunt de dreapta, prin urmare, la nivel programatic, poate exista un dialog intensificat între PNL şi PC. Desigur, cei mai mulţi comentatori evită să se informeze înainte de a emite judecăţi, fiin mult mai uşor să-ţi camuflezi indolenţa sub girul iluzoriu al unei înţelepciuni aforistice.

Plecând de la statutele celor două partide, o alianţă nu ar fi deloc împotriva naturii, ci ar marca înfiinţarea unui pol de dreapta în care ar putea fi cooptat şi PNTCD-ul, iar astfel s-ar crea o reală concurenţă unui PDL care pare a fi de dreapta doar la nivel declarativ. Crearea unui astfel de pol ar pune reale dificultăţi PDL-ului şi la viitoarele alegeri prezidenţiale, întrucât un PDL-fără Băsecu nu cred să obţină mai mult de 25%. Stânga pare să se spargă. Plecările din PSD destabilizează mamultul, însă doar pe termen scurt. Pentru a controla stânga, Băsescu îşi face şi un partid de stânga pe care îl va conduce din umbră şi care va fi format din actualii „independenţi”. Cu aceste preocupări, Băsescu riscă să piardă, însă, tocmai dreapta pe care o credea doar a sa.

Prin urmare, o alianţă PNL-PC-PNTCD ar putea obtine 30% la alegerile parlamentare din 2012, concretizându-se, astfel, ca principalul pol de dreapta din România. PDL îşi va pierde întâietatea şi toată scena politică se va reconfigura. După cum s-a văzut, o astfel de alianţă nu ar fi deloc ciudată la nivel ideologic, ci dimpotrivă una absolut logică.

Pe de altă parte, o alianţă nu se poate tranşa doar la nivel de comparaţie a statutului. O altă componentă extrem de importantă este imaginea, or Dan Voiculescu nu se bucură de o imagine prea imaculată. Băsescu a reuşit să-i construiască o imagine de mogul rău. Este drept, strădania lui Băsescu pare să fi fost în van, căci modul în care Dan Voiculescu şi apropiaţii glumesc pe seama ei, schimbă puţin percepţia publicului. Pe de altă parte, păcatele tinereţii par să joace un rol important în această ecuaţie, pe data de 5 februarie Curtea de Apel Bucureşti dând sentinţa că Dan Voiculescu a făcut poliţie politică. Acest fapt nu poate fi trecut cu vederea, dar i-aş ruga pe lupii moralişti să-mi arate un singur politician important din România care este curat ca lacrima!

În concluzie, reiterez faptul că nu mă fac militantul zelos al unei alianţe PNL-PC. Materialul de faţă se doreşte a fi doar o simplă analiză ideologică comparată, din care reiese, în mod clar, că nu există vreo incompatibilitate ideologică între PNL şi PC. Restul e politică şi politicianism!

Surse:

Statut PNL

Statut PC

Articol Hotnees.ro

Blogul lui Dan Voiculescu

Articole blogomenale pe această temă şi alte teme politice:

Codex Politicus, despre partiele mici si marile televiziuni.

Transildania si Lilick despre reprezentarea ardelenilor în conucerile centrale ale partidelor.

Deceneu despre candidatura pe motiune intr-un partid politic.

Garcia Muerte despre candiatura cu motiune. (Tot nu pot comenta la tine pe blog, nici macar autentificat cu userul de wordpress!).

Dan Mihalache despre paranoia functiilor de partid.

Politeia despre sfarsitul statului social.

O adiere de vânt! Un soare cald! O zi de luni! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul ei, resemnându-se cu ideea că zboară spre  un colt de cer albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru. Oare cât de sus mai poate zbura?

Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice ca unor pacienti cuminti de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută  dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?

Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe acest ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o coroană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?

Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.

Aşadar, după momentul solemn al încoronării luminoase, mingea înepe să coboare spre acea privire de care se îndrăgostise, la început încet….încet…., apoi din ce în ce mai repede, grăbindu-se ca nu cumva, zăbovind prea mult, acea privire să o părăsească şi să se îndrepte spre alte lucruri aparent banale. Dar ochii aceea plini de viata sunt tot acolo, liniştiţi şi calmi, privesc mingea care coboară din călătoria sa celestă şi nu dau semn că ar dori să o scape din priviri. Pe măsură ce mingea se apropie, privirea albastră este acompaniată şi de un zâmbet atrăgător, iar mingea se grăbeşte şi mai mult. Totul devine o cursă nebună cu timpul, cu spaţiul, cu lumea! Totul se contopeşte într-un vârtej al simţurilor ce merge mereu în jos, din ce în ce mai nebuneşte şi ameţitor deopotrivă pentru minge cât şi pentru ochii ce o urmăresc. Totul se îndreaptă spre contopirea apoteotică dintre minge şi privirea albastră ce o aşteaptă cu nerăbdare.