Cel care striga in pustie

Tocmai mă aflam într-o pană de inspiraţie şi nu prea ştiam ce să scriu, moment în care am primit un mail cu link catre un clip de pe Youtube, cu imagini de la antrenamentele clubului de karate Universitatea Timişoara, club din care fac şi eu parte. Mărturisesc că aceste imagini m-au umplut de dor şi am căzut în butoiul cu melancolie gândindu-mă la momentele frumoase pe care le-am trăit în sala de karate, alături de cei pe care îi puteţi vedea în clipul următor:

Din păcate, oamenii care se uită prea mult la filmele cu Chuck Norris sau Van Damme, dar nu au intrat în viaţa lor într-o sală de karate, îşi fac o imagine extrem de greşită despre acest sport, de fapt, despre această artă. Karate-ul ca exercitiu atletic nu are absolut nicio valoare. Karate-ul veritabil este mereu dublat de o dimensiune spirituală, fără de care karate-ul nu mai este karate, ci un simplu exerciţiu sportiv care nu te face nici ninja si nici campion. Karate-ul inseamna disciplina, autocontrol, echilibru, hotărâre. Karate-ul este un drum iniţiatic pe care dacă îl urmezi, ajungi să trăieşti în armonie cu natura, tu tine însuţi şi cu ceilalţi oameni. Karate-ul nu este, nicidecum distrugerea unui duşman, ci respectarea unui adversar. Un karateka adevărat nu va fi niciodată un bătăuş de stradă, ci o persoană care evită orice fel de conflict.

Pot spune cu mâna pe inimă că, atât în sala de antrenament, cât şi în afara acestuia, membri clubului Universitatea Timisoara sunt prieteni, se respecta reciproc, se ajută la nevoie. Tocmai din aceste motive, antrenamentele clubului sunt, culmea, un moment de relaxare, de bucurie, de încărcare a bateriilor, de ieşire din cotidian. Probabil că aceasta este şi cheia succesului, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la concursurile de karate.

L-am cunoscut pe sensei Mircea Dragu acum vreo 6 ani, la un concurs care a avut loc în Italia, la Ariano Irpino, lângă Napoli. Fratele meu făcea parte din echipa clubului, motiv pentru care m-am deplasat de la Roma la Ariano pentru a-l întâlni şi a-l vedea în concurs. MI-a plăcut foarte mult modul său de abordare a karate-ului şi de armonia şi prietenia care domneau în echipă. Vara următoare când am mers acasă, am început să particip şi eu la antrenamente. Pentru a putea înţelege mai bine aceste aspecte, trebuie să vă prezint pe colegii pe care îi cunosc cel mai bine.

Să încep cu sensei Mircea Dragu, 4 dani shotokan, absolvent de psihologie. Fără îndoială, a ştiut să pună în practică ceea ce a învăţat în timpul şcolii şi în sala de antrenament, pentru că dincolo de faptul că ne este antrenor, ne-a coagulat ca şi grup. Ştie să fie exigent, dar majoritatea antrenamentelor se desfăşoară într-o atmosferă destinsă, cu multe zâmbete sau de-a dreptul râsete. Ştie să stimuleze fiecare individ în parte şi să ne facă să fim extrem de serioşi atunci când este nevoie. Dar cel mai mai important este faptul că ştie să ne insufle adevăratul spirit al karate-ului, astfel încât noi nu avem la sală niciun membru care se crede Bruce Lee şi se bate cât de des poate. Pentru toate acestea nu putem decât să-i mulţumim.

Sempai Adrian Popescu. Îl puteţi vedea şi auzi în clipul youtube. Este o persoana deosebita, pictor, absolvent al Facultăţii de Arte Plastice. Face nişte portrete absolut senzaţionale. Este o persoana extrem de echilibrată. Practic, 6 zile pe săptămână îl puteţi găsi în sala de antrenament, chiar dacă, în timpul zilei lucrează şi el ca toţi ceilalţi. Este unul dintre cei mai consecventi şi conştiincioşi dintre noi, iar acest lucru se vede din plin în rezultatele sale din competiţii. Nu exagerez când spun că, cel puţin în partea de vest a ţării, nu există un concurs de shotokan pe care Adrian să nu-l câştige sau să se plaseze pe podium. Dar a caştigat şi nenumărate concursuri în străinătate. Din aceste motive, deja de doi ani la rând el a fot unui dintre sportivii premiaţi de către Direcţia Judeţeană de Tineret şi Sport ca unul dintre cei mai buni sportivi timişoreni ai anului. În film spune că a trecut prin moente grele. Cred că acest cuvânt este mult prea blând. Acum câţiva ani, la un concurs s-a accidentat primin o lovitură în maxilar. Cred că vă puteţi imagina prin ce a trecut după aceea. Şi totuşi, această accidentare nu l-a descurajat şi a revenit la antrenamente, apoi şi în competiţii, câştigând meci după meci. În mod evident, în sală la noi nu are adversar pe măsură, în afară de sensei Mircea Dragu.

Cristina Sas, este elevă la Liceul Teoretic Nikolaus Lenau, acelaşi liceu pe care l-am absolvit şi eu acum 6 ani. Când am intrat primele dăţi la antrenamentele clubului Universitatea Timişoara, avea 10 ani cred. Era micuţă şi firavă. Acum este mai înaltă ca mine (cred) şi a devenit o fată extrem de frumoasă. Este, şi ea, extrem de conştiincioasă şi nu lipseşte de la antrenamente fără motiv. Rezultatele nu întârzie să apară nici în cazul ei. A câştigat numeroase concursuri în Timişoara, Arad, Oradea sau Roma. Motiv pentru care, în decembrie 2009, a fost premiată şi ea de DJTS.

Mă opresc aici deocamdată. Desigur, la sală mai sunt şi alţi membri extrem de simpatici. Spre mândria mea, din acest club mai fac parte şi cei doi fraţi ai mei. Ovidiu Pătraşcu, după ce s-a căsătorit a lăsat-o mai moale, dar până atunci a strâns câteva kilograme de medalii de toate culorile la concursuri din ţară şi străinătate. Apoi, Teoor Pătraşcu, 10 ani, este încă la începuturi. Cu puţin mai multă determinare poate ajunge şi el departe, important este să-i urmeze ca model pe Adrian Popescu, pe Cristina Sas, pe Liviu Topliceanu, şi nu pe anumiţi colegi de şcoală care îşi petrec jumătate de viaţă pe străzi.

Câteva poze:

Concurs la Oradea în vara anului 2006 sau 2007 nu mai ştiu exact. În centru, cu mănuşi albastre se află subsemnatul pregătindu-se să intre în exerciţiul funcţiunii. în dreapta, la cravată, sensei Mircea Dragu. În spatele meu, sempai Adrian Popescu, în stânga imaginii, fratele meu, Ovidiu Pătraşcu. Aici era concursul pe echipe, echipa noastră fiind formată din noi 3. A fost un concurs reusit, in urma caruia am luat locul 2. De mentionat ca in finala, aveam eu ultimul mei pe care trebuia sa-l castig. Pentru a nu pierde concursul, în echipa adversa a ales să lupte sensei Costinaş. Evient m-a bătut fără drept de apel, dar mişcarea nu a fost cinstită.

Dovada locului doi. De la dreapta la stânga: Ovidiu Pătraşcu, Adrian Popescu şi subsemnatul.

Fiecare concurs are un farmec aparte şi sunt momente care cu greu pot fi uitate, momente în arhitectura cărora fiecare membru al echipei are un rol de protagonist. Sunt vorbe spuse pe care nu le poţi uita, sunt strângeri de mână care îţi dau putere, sunt secunde care par că nu se mai termină, uneori este suferinţă, dar dincolo de toate rămâne o mulţumire inefabila, care trebuie căutată dincolo de realităţile epidermice, rămâne acea fericire interioară despre care vorbea Adrian Popescu în clipul ce vi l-am propus. Cine crede că folosesc cuvinte mult prea mari este invitat să intre, măcar o singură dată, în sala de antrenament a clubului UNiversitatea Timişoara şi sunt convins că, dacă o va face, va reveni.

P.S. Refeirtor la meciul cu sensei Cotinas, evident am fot foarte “speriat” cand am vazut cu cine aveam sa lupt. Imi amintesc o replica geniala a lui Lividu Topliceanu in timp ce imi luam manusile: “Dane, curaj, are si el tot doua maini si doua picioare”. Atunci acea replica m-a facut sa zambesc si sa intru pe tatami foarte calm, chiar daca stiam ca aveam sa pierd.

Inca de vreo saptamana, tot am avut de gand sa scriu cate ceva despre Revolutia din 1989, despre cei 20 de ani care su trecut si probabil despre urmatorii 20 de ani care se vor asterne tot degeaba peste umerii imbatraniti ai unei Romanii libere inca tinere, dar aveam mereu sentimentul ca orice as scrie ar fi oarecum superfluu, atata timp cat numele oamenilor care au murit atunci si sunt sinonime cu libertatea par a fi instrumentalizate mereu spre scopuri mult prea putin martirice si, probabil, mult prea materiale. In aceste conditii, orice cuvant scris acum despre cei ce au murit atunci pare oarecum o profanare camuflata in spatele unor elogii nesincere.

Acum vreo doua zile mi s-a oferit, insa, un alt subiect care este profund legat de Revolutia din 1989. Sambata, 19 decembrie, la Sala Olimpia din Timisoara a avut loc un concurs de karate. Bine si totusi ce legatura are asta cu Revolutia, ma veti intreba? Foarte simplu. Organizatorii nu au ales data aceasta intr-un mod fortuit, ci au ales aceasta data pentru a marca 20 de ani de cand karate-ul a iesit din ilegalitate. Da, putini stiu, dar pe timpul comunismului karate-ul era interzis. Pentru iubitorii de arte martiale, revolutia din 1989 a insemnat libertate. Daca artele martiale sunt astazi o disciplina destul de iubita in Romania, acest lucru se datoreaza Revolutiei.

Despre timpurile cand iubitorii karate-ului il practicau in clandestinitate nu pot da marturie in prima persoana, intrucat eram prea mic atunci. Insa, ulterior, am tot intrat in contact cu astfel de oameni, care erau nevoiti sa faca antrenamente la 5 dimineata in Padurea verde si in grupuri mici ca sa nu atraga atentia nimanui. In Timisoara a existat un om extrem de devotat karate-ului, si anume maestrul Hari Popovici. Acesta a fost sensei-ul unor oameni care astazi sunt foarte cunoscuti in Timisoara datorita karate-ului, precum Dan Olaru, Dan Deac etc.

Dupa 1989, discipolii lui Hari Popovici au devenit, la randul lor antrenori de karate intr-o noua Romanie in care practicarea artelor martiale nu mai era ilegala. Sunt lucruri mici, uneori insesizabile. Astazi oricine vrea poate merge linistit la sala de karate. Este un gest intrat in normalitatea cotidiana si de aceea riscam sa pierdem din vedere ca acest gest care acum ni se pare normal si banal este de fapt rodul sangelui varsat fara vina. Cu toate neintelegerile si denaturarile care au existat si in lumea karate-ului, cred ca in aceasta sfera sangele martirilor de a Timisoara nu a curs degeaba. Spre deosebire de disputele lumii politice care doresc sa instrumentalizeze Revolutia in scopuri de partid, in lumea karate-ului exista loc pentru un singur sentiment pe care il incearca toti adevaratii practicanti ai artelor martiale: gratitudinea pentru cei care si-au varsat sangele pentru ca noi sa putem merge la sala de karate. Dincolo de acest sentiment de gratitudine, orice cuvant este de prisos!